După revoluție
● De cierta manera (Cuba, 1977), de Sara Gómez.
De cierta manera este filmul unei priviri ce refuză, mai presus de orice, ideea că lucrurile arătate pe ecran ar putea fi confundate cu o realitate nemediată, perfect naturală. Pe de altă parte – și în asta constă paradoxul –, vorbim despre un film al cărui scop principal este tocmai influențarea directă a acelei realități. Într-un fel, devine parcă tot mai greu de acceptat că astfel de filme – vitregite de iluzia spectacolului și, la fel de important, hiperinteligente – au putut fi considerate cîndva nu arătări născocite de minți pline de meandre, ci o școală de gîndire încetățenită în peisajul audiovizual. Contextul lor descoperă plăcerea de a teoretiza, pe care o așază apoi, sub formă de teroare a teoriei, în slujba emancipării. Alături de camarazi de luptă veniți de pe tot mapamondul, din Senegal și pînă în Filipine, Sara Gómez realizează – în ceea ce va deveni unicul său lungmetraj – un cinema al contestării, cu atît mai disprețuitor la adresa artei burgheze cu cît speră să se vadă angajat mai adînc în treburile cele mai practice ale vieții de zi cu zi, ca privire solidară cu pătura deposedaților.
Să ne înțelegem: ne aflăm la mijlocul anilor ’70, cînd oboseala existențială încă nu a acaparat scena și cînd aspirația pentru o lume mai bună încă nu a început să stîrnească hliziri cinice. În fond, pus în slujba revoluției cubaneze din 1959, De cierta manera se vrea a fi – aidoma școlii sovietice care l-a precedat în anii ’20 – deopotrivă expresie artistică a acelei răsturnări de situație, dar în definitiv independentă de ea, și mijloc de propagandă care nu se ascunde. E vorba de o contopire a artei și a vieții care să încheie tranșant perioada demarcațiilor inutile și să smulgă cultura din mîinile exploatatorilor, redînd-o poporului. Filmul ne izbește azi ca artefact în egală măsură de pertinent pentru miezul actualității noastre, și de copleșit de povara tuturor lucrurilor care s-au schimbat de atunci. Mai cu seamă această formă zglobie, care țintește spre o concepție înaltă, eliberată de reguli și tradiții tipice artei-pentru-artă, s-ar traduce azi, cu siguranță, prin formalism – însă ieri, ea reprezenta un clocot comun al revoltei.
Cinema-ul a pierdut multe din calitățile afișate în urmă cu decenii bune de acest film, reduse acum – în cazurile în care încă își mai fac simțită prezența – la stadiul de excepții, de capricii sau, dimpotrivă, de trend-uri. De fapt, sub orice unghi am privi acest film – fie ca mostră de militantism, fie drept concentrat de gîndire politică, fie ca docuficțiune –, realizăm repede că acum există cîte un subgen perfect „acceptat” și integrat în programul cinematografelor de artă pentru fiecare dintre ele. Doar că astfel se ocultează însăși ideea unei opoziții destabilizante, a unei puneri de-a curmezișul în fața industriei și a tarelor – de la imperialism cultural la adormire a conștiinței – cu care se credea că vine la pachet. Acum, o opoziție atît de „pe față” la ordinea capitalistă a lumii ar părea naivă în primul rînd pentru că însuși actul protestului a fost apropriat de sistem.
Există, deci, o involuntară și inevitabilă nostalgie pe care acest film sincer – sinceritatea este calitatea protagonistei pe care iubitul ei o admiră cel mai mult – o degajă printre atîtea obiecte post-postmoderne. O luare în serios aproape demodată, o credință cu damf de naftalină în capacitatea artei de a schimba lumea. De cierta manera, cu transformarea revoluției în materie cinematografică, e un obiect iremediabil datat, de o forță a antagonismului care astăzi se vede îmblînzită prin retrospective și proiecții omagiale. Pe plan politic, îmi e aproape imposibil să apăr filmul, pentru că puritatea lui de tract, de cocktail Molotov care se ia la trîntă cu capitalul, mă face să mă rușinez: e deopotrivă prea mult (o acceptare fățișă, chiar și în sens negativ, a regulilor jocului) și prea puțin (discursul ambiental a aruncat mostrele de artă angajate în irelevanță idealistă).
E nevoie de o distracție pentru ca acest dumicat ațos de marxism pur și dur să alunece pe gît. Din fericire, filmul dispune și de așa ceva, sub forma acestei relații dintre protagonista conștientă de sine, adeptă a schimbării post-revoluționare și profesoară într-un cartier defavorizat, și neașteptatul bărbat chipeș și macho alături de care iese în oraș. Între două elogii „documentare” la adresa noului regim, filmul strecoară cîte o secvență de iubire în care inocența patriarhală a bărbatului se lovește de sofisticăria la fel de problematică (fiindcă împiedică fericirea de moment) a acestei militante. E remarcabil să îi surprindem sensibilitatea aproape vulnerabilă a acestui ins „bodybuildat”, confruntat cu noua morală a zilei, pentru care e nevoit să se pregătească din mers. Cu aceeași teamă aproape paranoică de a cădea în trivial, Gómez reușește aici să construiască o relație care, aidoma întregului film, devine simultan copilăroasă și incredibil de matură.
După imaginea acestei femei care începe să danseze în timp ce văruiește trotuarul (efortul individual în numele binelui colectiv al societății), apoi se oprește într-o grimasă, fiindcă o apucă durerea de spate, Gómez nu e cîtuși de puțin o creatoare naivă căreia i-a furat socialismul mințile – ci o autoare lucidă și glumeață. Cu deschiderea lui pentru tot ce ține de orașul modern, de la cluburile de jazz la ringurile de box underground, și de la sărăcia nedreaptă a ghetourilor la comitetele muncitorești din fabrici, De cierta manera capătă o „plinătate” nelipsită de contradicții, ilustrativă pentru reflecția profundă a artiștilor radicali ai epocii. O epocă totuși distantă, în care gestul de a porni o cameră de filmat conținea adesea în miezul său promisiunea, între timp rătăcită, a unui mîine mai bun.
De cierta manera este disponibil online, pe platforma MUBI.
Victor Morozov este critic de film.