După lacrimi, furie
● White Riot (Marea Britanie, 2019), de Rubika Shah.
Istoria Marii Britanii și chestiunea rasială au străbătut o bucată bună de drum împreună (și încă n-au ajuns la destinație). Cinema-ul din regiune și aceeași chestiune rasială au străbătut la rîndul lor un tronson bunicel în tandem, cam de cînd sintagma „cinema britanic” a căpătat sens (și astfel am avut parte de multe filme importante regizate de Mike Leigh, Stephen Frears și alții). Deci aproape că nu-i nici o surpriză în predispoziția documentarului White Riot, aparent dedicat scenei rock britanice a anilor ʼ70-ʼ80, de a face cu spectatorul mai puțină muzicologie și mai multă sociologie: nu atît trupe, stiluri, curente, cît o analiză a rasismului din perspectiva înrădăcinării sale sistemice în societatea britanică. E vorba, mai exact, despre o mișcare contestatară născută din backstage, care s-a numit Rock Against Racism și și-a propus să mai ventileze puțin aerul fetid, încărcat cu fascism, în care se complăcuse peisajul social britanic al momentului.
Situația e cunoscută de-a lungul și de-a latul terenurilor minate ale colonialismului. Mai ales în Marea Britanie, a doua parte a secolului XX dă pe-afară de ocazii în care clasa politică conservatoare a decis să se răzbune pe mîna de lucru ieftină pe care tot ea o luase cu japca din colonii. Multă vorbăraie cangrenată de inechitate și rasism, care, chiar dacă a avut destul de rar efecte imediate, a contribuit cu siguranță la formarea unui climat sufocant și teribil de ostil pentru populația de imigranți instalată cum-necum pe insulă. Neajunsurile astea le cunoaștem – la fel cum cunoaștem și faptul că ele s-au acutizat odată cu venirea la putere a lui Margaret Thatcher, în fața căreia societatea britanică a părut copleșitor de letargică. Dar ceea ce probabil știm mai puțin e că pînă și unele dintre figurile majore ale muzicii britanice, precum Eric Clapton, au pus serios umărul la ură și instigare rasială. De fapt, Rock Against Racism, așa cum aflăm din documentarul Rubikăi Shah – e suficient să ni se spună o dată și nu mai putem uita –, a luat naștere tocmai ca reacție împotriva declarațiilor iresponsabile ale lui Clapton. Mai există un moment similar în film, atunci cînd unul dintre liderii mișcării evidențiază vorbe similare din partea lui Rod Stewart, după care conchide: „Din acel moment i-am aruncat la gunoi toate discurile și nu l-am mai ascultat niciodată”.
Dilema dintre artă și artist – sau dintre conștiința civică și plăcerea estetică – mocnește în subteranele filmului. Ar fi fost poate în avantajul său ca Rubika Shah să o fi adus la suprafață. Altminteri, sîntem obligați să ne mulțumim cu o prezentare destul de liniară a evenimentului – de la scînteia claptoniană și pînă la un fabulos concert de tip anti-Woodstock, desfășurat într-un parc londonez în compania unor trupe precum Clash sau Sham 69 –, care am impresia că face o idee cam multe concesii de dragul facilității: prea multă grafică kinky pe imaginile care sînt mîzgălite, animate, lipite în tot soiul de colaje grație noilor tehnici; prea mult ram-pam-pam pe partea de sunet, ceea ce ne face să bîțîim din picior, dar nu ne și ascute reflecția despre evenimente; în fine, o mizanscenă prea convențională, cu interviuri tip talking heads garnisite cu imagini de arhivă care dau buzna peste noi în dezordine.
S-ar putea totuși ca fenomenul – care a durat, în principiu, din 1976 pînă în 1982 – să fie prea larg, fugind în multiple direcții, pentru a putea fi cartografiat cu atenție; s-ar putea, în definitiv, ca această țopăială antrenantă să obțină rezultate mai bune la nivel de „trezire a conștiinței”. Căci nu-mi doresc să minimalizez acest aspect al filmului: e esențial ca astfel de gesturi compensatorii să fie puse în lumină, chiar dacă – sau mai ales dacă – aduc cu ele și o scuturare, mai mult sau mai puțin serioasă, a unor idoli pe care mulți dintre noi îi credeam imaculați. Rock Against Racism a pregătit de altfel terenul pentru mișcări de rebeliune mai consecvente care aveau să zdruncine ordinea Regatului în deceniul următor: vezi inițiativa concertată Black Audio Film Collective, căreia îi datorăm unele dintre cele mai frumoase filme politice britanice. Cea mai bună parte a lui White Riot ține de extrapolarea subtilă pe care o orchestrează cu destulă abilitate: practic, de la o examinare a rock-ului londonez, sfîrșim prin a chestiona adînc practicile ofensive ale Guvernului Marii Britanii. De la stickere cu mesaje hip scrise ca ripostă față de afirmațiile lui Clapton și pînă la o manifestație înăbușită prin forța armată a Poliției distanța e mai mică decît pare – iar de acolo la o analiză a brutalității extreme de care a dat dovadă Imperiul crepuscular în problema Irlandei de Nord nu mai rămîne de făcut decît un pas: White Riot, din fericire, îl face. În fond, așa s-ar putea rezuma menirea documentarului în genere: ca o privire care face apropieri între lucruri pe care, aprioric, totul le separa. S-ar putea ca privirea Rubikăi Shah să nu aibă o acuitate deosebită – dar firele roșii cu care operează trebuie neapărat luate în seamă.
White Riot se va putea vedea în cadrul Festivalului Cinepolitica.
Victor Morozov este critic de film.