„Dragoste pentru cinema“

22 mai 2018   Film

În perioada 25 mai – 3 iunie va avea loc la Cluj cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Am vrut să știm ce înseamnă TIFF-ul pentru cîțiva regizori, actori, critici de film, români și străini. Ancheta aceasta e o bună invitație de a veni sau a reveni la Cluj.

● Sebastian LELIO, regizor 

TIFF înseamnă prieteni. Și amintirea primului meu film, La sagrada familia, cîștigînd Trofeul Transilvania și o fată plîngînd la sfîrșitul proiecției. Înseamnă revenirea mea la Cluj cu fiecare film pe care l-am făcut de-atunci și pînă acum, pentru că TIFF e despre prieteni. Și dragoste pentru cinema.

TIFF mai înseamnă ocazia de a fi descoperit aici filmele extraordinare ale Noului Val și de a-i cunoaște îndeaproape pe cei care le-au făcut. N-o să uit niciodată proiecția cu 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile, într-o sală vibrantă, plină-ochi, imediat după ce filmul lui Cristian Mungiu a cîștigat Palme d’Or la Cannes, și privilegiul unic de a fi asistat la un moment important pentru România. Așadar, TIFF ul mai înseamnă dragoste și admirație pentru cinematografia românească. Și, totodată, senzația ciudată, greu de explicat, că românii și chilienii au foarte multe lucruri în comun. În România mă simt ca acasă, deși îmi ia mai mult de 20 de ore de zbor ca să ajung aici. Dacă ar fi să adun toate astea într-o singură frază, TIFF-ul înseamnă să-mi îmbrățișez, încă amețit de jetlag, prietenii români care iubesc cinema-ul. Și poate că asta e însăși definiția fericirii.

(Chilianul Sebastian Lelio a venit de patru ori la TIFF, cel mai recent pentru a prezenta O femeie fantastică, premiat în 2018 cu Oscarul pentru cel mai bun film străin. Noul său film, Disobedience, va putea fi văzut anul acesta la TIFF.)

 Paul NEGOESCU, regizor 

TIFF-ul este cel mai important eveniment cinematografic din România și unul dintre cele mai mișto festivaluri de film la care am luat parte, worldwide. Și dincolo de calificativele astea elogioase, pentru mine are și o semnificație specială, pentru că mi-a produs un șoc emoțional cînd am văzut coadă de zeci de persoane stînd în ploaie, într-o zi de vineri la ora 11 dimineața, care încercau să intre la o proiecție (sold-out) a unui film de-al meu. Nu credeam c-o să mai văd vreodată în România cozi la cinematografe, cu atît mai puțin la un film de-al meu. TIFF ul a reușit să facă minunea asta, să aducă oamenii înapoi în cinematografe.

 Dagur KARI, regizor 

Întotdeauna m-am gîndit la Transilvania ca la un loc mitic și am fost teribil de încîntat atunci cînd am fost invitat să vizitez TIFF-ul, în 2003, cu primul meu film, Noi albinosul. Am zburat spre Cluj cu un avion pricăjit care a mai și prins o furtună satanică pe drum, de m-a făcut să mă simt ca într-un film de groază prost regizat. Bine că nu m-am grăbit să mă iau după clișee – pentru că, odată ce am ajuns, ospitalitatea locului și a organizatorilor m-a copleșit. TIFF-ul a reușit încă de la primele ediții să creeze o platformă unică pentru iubitorii de cinema. Iar dacă vine vorba de petreceri – acestea sînt incredibile, nimic nu se compară cu ce am văzut aici. Pe timpul zilei, -TIFF ul e raiul pe pămînt, iar noaptea e de-a dreptul satanic.

(Islandezul Dagur Kari a cîștigat în 2003 Trofeul Transilvania pentru filmul său de debut, Noi albinosul, și revine în acest an la TIFF ca membru al juriului.)

● Jay WEISSBERG, critic de film, Variety

Cum aș putea defini magia TIFF-ului? Dat fiind că vizitez în medie două festivaluri pe lună, sînt, cred, cel mai în măsură să argumentez de ce festivalul din Cluj este unul dintre puținele pe care încerc să nu le ratez niciodată. Tudor Giurgiu, Mihai Chirilov și echipa lor înțeleg că cinefilia adevărată presupune atît filme care-ți merg la inimă, cît și cele care îți stimulează gîndirea. Această combinație ar fi însă mult mai săracă fără factorul uman și poate că asta face TIFF-ul atît de special. Festivalul e cadrul perfect pentru interacțiunile personale, strîngînd laolaltă oameni din industrie pe care îi apucă noaptea vorbind despre filme și tot ce ține de cinema – cu alte cuvinte, despre lume în general.

Este totodată unul dintre puținele festivaluri care prețuiește în egală măsură invitații și publicul, și rar mi-a fost dat să văd un loc în care entuziasmul pentru fiecare film să fie atît de palpabil încă dinainte să înceapă proiecțiile. Publicul de TIFF are o sete de cinema cu care orice metropolă internațională s-ar mîndri, iar cei care îl frecventează an de an vin din toate colțurile lumii. De la discuțiile organizate pe diverse subiecte care țin de industria de film, la dialogurile înflăcărate din cafenelele Clujului, festivalul își păstrează suflul intact și mă face să mă simt privilegiat că sînt parte integrantă dintr-un eveniment organic, găzduit de prieteni care știu ce înseamnă o organizare excepțională, o programare eclectică și, nu în ultimul rînd, o ospitalitate imbatabilă.

● Ileana BÎRSAN, regizoare și critic de film

Dependența de TIFF a început odată cu a treia ediție a festivalului, prima la care am ajuns eu. De atunci, am ratat un singur an. De cînd mergeam doar ca spectator, am fost vrăjită de puterea pe care o are văzutul filmelor în mijlocul unui public care vibrează. În sălile arhipline (de pildă, Moartea domnului Lăzărescu l-am văzut pe scări), în cazul filmelor bune, se întîmplă un soi de complicitate că am asistat la ceva însemnat. După o vreme, TIFF-ul a devenit și „sarcină de serviciu“ și privilegiul întîlnirilor rare, după care a venit EducaTIFF, pentru care păstrez niște emoții speciale. Anul trecut am avut parte de o experiență copleșitoare după proiecția documentarului Procesul, pe care l-am lucrat împreună cu Claudiu Mitcu – un Q&A record, de peste două ore și jumătate. După atîția ani de TIFF, abia aștept prima zi în care mă încearcă agonia și extazul programului de filme pentru care trebuie să dibuiesc cea mai bună strategie.

● Anamaria MARINCA, actriță 

TIFF 2005. Primul meu festival de cinema. În orice caz, singurul la care am fost invitată cu un film de televiziune. Poate pentru că era acasă, sau poate a existat speranța – sau premoniția – pasului următor. Atunci l-am cunoscut pe Alex. Leo Șerban. Și tot atunci am văzut, așezată turcește pe podeaua unei săli arhipline, Moartea domnului Lăzărescu. Răspunzînd (im)posibilelor așteptări legate de cinema, m-am întors în 2007. Era începutul unei prietenii care durează de 13 ani. Am revenit cu și fără filme cu numele meu pe generic, să văd prieteni, să întîlnesc oameni pe care îi admir, să alerg de la o proiecție la alta și să respir începutul de vară la Cluj. M-am întors de dor, cum te întorci într-un loc drag de care te leagă amintiri. Primul festival nu se uită niciodată.

● Mona NICOARĂ, regizoare 

TIFF-ul e un spațiu protejat în care se poate petrece orice, în care ești liber să trăiești ce vrei: șoc, groază, îndrăgostire, satisfacții intelectualiste, nostalgii pe care nu ți le-ai recunoaște în alt loc nici în ruptul capului. Am fost și cu un film, și cu treabă în juriu, și degeaba. Și pot să spun în cunoștință de cauză că cel mai bine e degeaba. Poți să te duci la filme de dimineață pînă noaptea tîrziu și să înțelegi prin ele o mie de lucruri despre tine și despre lumea întreagă, învîrtindu-te doar într-un mic perimetru din centrul Clujului. Nu știu alt loc în care poți să faci asta cu același abandon.

● Vlad IVANOV, actor 

TIFF-ul e un amestec rafinat și nebunesc de trăiri, exact ca ginul de mare calitate pe care-l mixează în ultima vreme Mihai Chirilov. Prietenii știu de ce… Am venit prima dată la Festival cu 4, 3, 2, în 2007, iar anul acesta o să fiu în juriu.

● Rodica LAZĂR, actriță 

TIFF-ul e unul din momentele mele preferate din an. Înseamnă filme, oameni faini, prieteni – cîteva din cele mai bune lucruri din viața unui om. Înseamnă ocazii, petreceri, reîntîlniri, zile de relaxare, de descoperiri. E un oraș cu oameni care zîmbesc și își povestesc filme, care-și dau intîlnire sau plănuiesc întîmplări.

TIFF-ul e locul unde e noapte doar în sala de cinema, cînd vrei tu. E un public nou și tînăr sau experimentat și curios.

E o zi de vară, un cer albastru cu nori albi, puțină ploaie, un pahar de prosecco.

 Anca GRĂDINARIU, critic de film

Cînd mă gândesc la TIFF, mă gîndesc tot la începuturi, la primii ani și la entuziasmul ăla nebun, contagios, de pionierat, care nu semăna cu nimic din ce trăisem. Dacă ai fi legat un dinam la toată acea energie brută, ai fi iluminat toată țara. Și, într-un fel, chiar așa a și fost: o supernova într-un peisaj cinematografic întunecat care a precedat explozia Noului Val românesc. Erau mult mai puține filme, mult mai puțini invitați, dar rețeta cocteilului detonant de filme, petreceri, atmosferă electrizantă se scria de la sine. Un vibe care se mai păstrează și acum, cînd festivalul a devenit mare și consacrat. Dar trebuie să fii acolo, cel puțin o dată în viață, ca să-l simți pe pielea ta.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU

Mai multe