Două documentare de la One World Romania 2020

2 septembrie 2020   Film

● Zustand und Gelände / Statut și teren (Germania, 2019), de Ute Adamczewski.

Statut și teren revizitează traumele necicatrizate ale nazismului, dezgropînd mărturii personale, declarații, procese-verbale, statistici și comunicate de presă din zorii acelor ani infami, pe cînd lucrurile păreau deopotrivă implacabile și reversibile. Se creează astfel, sonor, un mozaic impresionant de voci, în care călăi și victime, colaboratori și supraviețuitori se succed fără încetare, dîndu-și prioritate sau tăindu-și calea. În fond, dacă efectul filmului se dovedește atît de pătrunzător, asta se datorează și dispozitivului său foarte simplu: nu tu imagini de arhivă, nu tu înregistrări cu opozanții regimului, nu tu experimente estetice de orice tip. În schimb, o suită generoasă de cadre observaționale cu burgurile nemțești din prezent, fie ele cufundate într-o tăcere matinală sau aprinse de lumina sărbătorilor de iarnă, care nu par să mai comunice deloc cu trecutul. Dar tocmai aici se găsește ideea filmului: căci toate aceste locuri adormite sau animate sau prinse în rutina de zi cu zi, care nu anunță nimic, comunică cu trecutul, fiindcă sînt exact locurile unde s-au petrecut atrocitățile descrise de vocea din off.

E o metodă nu tocmai nouă în documentarul recent (amintesc doar de Depth Two, al sîrbului Ognjen Glavonic, despre un masacru din timpul războiului iugoslav), care aici însă dă roade, fiindcă filmul înțelege, cu o preocupare cadastrală, să restituie integral aura stranie și puterea sumbră pe care aceste spații le emană atunci cînd sînt confruntate cu trecutul. De aici și senzația fabuloasă, specifică cinema-ului pursînge, că locurile ne vorbesc: că e nevoie să nimerești locul potrivit în care să plasezi o cameră de filmat și să știi să privești în jur suficient de multă vreme pentru ca fantomele peisajelor bîntuite să roiască din nou deasupra ta. În 1984, Jean-Marie Straub și Danièle Huillet ne dădeau magnificul Prea devreme, prea tîrziu, care ne învăța să vedem un peisaj, scoțînd la lumină luptele politice și injustițiile care dormitau în adîncul acestuia. Ani mai tîrziu, Ute Adamczewski continuă în aceeași linie, arătîndu-ne că un teren nu e niciodată doar un teren, ci un rezervor de urme care trebuie împiedicate cu orice preț să se șteargă. Priviți tensiunea extraordinară care se formează, ca într-o supraimpresiune, atunci cînd vedem parcarea banală a unui magazin, iar pe fundal auzim o poveste despre o răpire în plină noapte, desfășurată cu ani de zile înainte, dar tot acolo, cînd acolo era altceva. Legînd ițele nevăzute care construiesc spații modulabile în timp (pentru a parafraza un alt film important din selecția festivalului: Heimat e un spațiu în timp) putem pretinde că luptăm împotriva uitării, veghind ca astfel de orori să nu se mai repete.

● Wan mei xian zai shi / Prezent. Perfect (China, 2019), de Shengze Zhu.

Tot despre arheologie e vorba și în filmul lui Shengze Zhu, cîștigător la Rotterdam acum un an, prin încercarea de a recupera urmele extrem de volatile ale unui prezent tot mai digitalizat, tot mai alunecos, tot mai pervers. Filmul e compus din intervenții pe videochat ale unor vloggeri chinezi, pe care îi revedem în repetate rînduri: de la un bărbat cu handicap sever, care desenează cu mîinile lui fragile, asemenea unor flori, pe asfalt, la un tip care se filmează dansînd pe melodii celebre, la o tînără mamă singură, lucrătoare într-o fabrică de textile. Gestul documentar al lui Shengze Zhu e prețios, fiindcă atrage atenția asupra acestor tone de conținut aparent anodin, făcute din cine știe ce motiv (plictiseală, dorință de cîștig facil etc.), și care nu au nicidecum vocația de a dăinui în timp. Dar iată ce poate face cinema-ul atunci cînd dă piept chiar și cu cel mai vaporos material: îl fixează pe vecie în timp. Acum știm de chinuiala înduioșătoare a unui muncitor echipat cum se cuvine, care dansează Moonwalk-ul lui Michael Jackson pe șantier și se plînge că n-are fani; acum știm de practica transgresivă a unui bărbat rămas blocat într-un corp de copil, care într-o zi a decis să-și taie penisul, rămînînd într-un limbo sfidător față de orice normă; și tot așa.

Acum știm, mai ales, de existența acestor video-uri care – e drept că ajutate și de alb-negrul imaginii filmului – ne apar în toată stranietatea lor. E ceva în ele care le face mult mai tulburătoare decît un vlog în care Selly povestește cum a făcut accident cu mașina. Poate pentru că oamenii aleși de Shengze Zhu au, fiecare, traumele și nefericirile lor, iar videochat-ul pare să fi ajuns în viața lor mai degrabă ca un drog care îi bagă și mai tare la fund, decît ca o chestie funny și inofensivă. Sau poate pentru că felul în care aceștia abordează problema, deopotrivă distant (în genere, întrebările fanilor primesc răspunsuri scurte și zeflemitoare) și bolnăvicios. Paradoxul e că, deși asistăm la niște conversații dintre cele mai stupide, experiența filmului nu e nicidecum senină și confortabilă – de parcă cinema-ul însuși ar avea probleme să găzduiască în țesătura lui niște capete diforme, nefăcute pentru luciul său, și care ne privesc de aproape. Shengze Zhu știe, pe urmele marelui Jia Zhangke, că Zeitgeist-ul Chinei de azi trebuie căutat mai curînd înspre simulacru. Și că, dacă viața chiar e în altă parte, secreția excesivă de virtual a acelui spațiu ne poate pune pe calea cea bună.

Mai multe