Două debuturi importante disponibile online

11 ianuarie 2023   Film

Două dintre cele mai importante filme lansate în 2022, EO și Crimes of the Future, aparțin unor octogenari. Lucru care m-a inspirat să profit de un foarte util program curatoriat de platforma MUBI – „First Films First“ – pentru a le descoperi debuturile mai puțin cunoscute.

 Stereo (Canada, 1969), de David Cronenberg.

În cazul vreunui „nume greu“, cu carieră deja pe deplin confirmată, ne uităm la debut cu ochi curioși și lacomi, doar-doar vom dibui o scînteie, un mugure de sensibilitate dezvoltat ulterior, o intuiție care să consfințească faptul că „da, încă de pe atunci...“. De unde și senzația că Stereo, primul film al marelui cineast canadian David Cronenberg, reprezintă deopotrivă o confirmare și o dezamăgire. O confirmare pentru că, foarte convenabil, filmul pune pe masă o serie de constante – universul concentraționar al instituției medicale, relația tensionată cu psihologia, precum și ochiul care știe să facă corelații pline de miez între simptome mai mult sau mai puțin fanteziste și diverse malaises sociale –, constante care vor fasona în lung și-n lat opera cineastului. Însă Stereo rămîne, în mod clar, un crochiu – o încercare fără îndoială palpitantă, care se citește mereu egal, ca un raport medical, cultivînd acel ton clinic-fără-să-fie-cinic ce-i reușește atît de bine canadianului. Dar totuși o simplă încercare: concret, un film mut peste care cineastul a adăugat o voce albă, descriptivă, sperînd să obțină sens din această alăturare.

Un decalaj prinde să se instaleze între imaginile oarecare – indivizi angrenați în jocuri de laborator prea puțin inteligibile – și vocea inundată de termeni specializați. Decalaj interesant, care se grăbește să alunece în categoria filmului de avangardă auster, refuzîndu-i privitorului o cît de mică plăcere, o satisfacție senzorială etc. Găsesc în el o asemănare cu Pasolini – pînă și personajul blonziu și enigmatic al lui Ronald Mlodzik aduce cu Terence Stamp din Teorema – fără însă a-i atinge vreodată intensitatea vertiginoasă. O buclă pare că se închide între acest debut și cel mai recent film al lui Cronenberg, Crimes of the Future, alt film teoretic, dar mult mai maximalist în anvergura clocotitoare a caietului de observații. Între ele se întinde filmografia acestui mare observator curios-anxios, care a știut să-și facă un nume tocmai din bruiajul pistelor: de la aerul rarefiat al experimentului și pînă la voluptatea mainstream, Cronenberg a trasat un teren de joc care sfidează căsuțele prestabilite, reușind să pună carne pe ceea ce – în Stereo, bunăoară – se prefigura deja ca o privire acerbă, ironică, obsedată de ideea corpului.

 Rysopis (Polonia, 1964), de Jerzy Skolimowski.

Tot 26 de ani avea și Jerzy Skolimowski – cel mai cosmopolit cineast polonez – la debut. Opera sa ulterioară, însă, se dovedește mult mai eclectică și mai puțin răspunzătoare în fața unei logici imanente decît a lui Cronenberg, fapt rezumat destul de fidel și de traducerea în engleză a titlului filmului de față – Identification Marks: None. Skolimowski a tot traversat teritorii geografice și estetice fără să prindă rădăcini niciunde, iar debutul – oricît de îndatorat regimului socialist din Polonia – rămîne ilustrativ pentru o anumită bîțîială, o anumită frivolitate dulce care i-a animat opera încă de la început. Polonezul a scris, a regizat și a jucat rolul principal în film – un fel de om bun la toate care se destina, asemenea geniilor burlești de odinioară, unei înțelegeri subtile a gestului în cinema, ca și a suplimentului sufletesc pe care gestul respectiv îl incarnează în fața camerei.

Școala Poloneză a rămas în istoria filmului pentru dilemele morale care, film după film, sfîșiau vreun personaj aflat la răscruce de drumuri. Tocmai în această reducere la absurd – această transpunere a unui context politic în planul unor idei ceva mai metafizice – au constat atît formidabila sa putere de sugestie, cît și limita sa structurală. Privit cu reculul anilor, cinema-ul polonez al epocii se-arată uneori greoi, chiar dacă adesea just în problemele ridicate. Există o oarecare îngroșare a tușei care, în 1964 – adică în plin avînt al Noului Val francez, prin excelență o direcție artistică consacrată ușurătății ființei, dar și tehnicii de înregistrare a celei dintîi –, nu-l afectează pe Skolimowski. Cineastul privește deja înspre Occident, acolo unde va ajunge nu peste mult timp: la Godard cel din Vivre sa vie, la Truffaut cel din Jules et Jim, la o finețe vaporoasă a tonalității, care în Rysopis se amărăște la contactul cu un sistem cam represiv, atunci cînd nu se pierde de-a dreptul în piruete formale ușor derizorii. Parcursul de-o zi al acestui tînăr student printr-un oraș de provincie care arată ca un decor de teatru expresionist nu rămîne în memorie detaliat, punctual – ci sub forma unei traiectorii, unei linii frînte, apoi reluate, împînzite de interacțiuni lejere și absurde. Mai aproape de filmele colegilor de generație cehoslovaci, Rysopis caută o libertate care – în economia unei istorii a cinema-ului ce știe să rețină doar capodoperele împămîntenite – s-ar putea să-i fi adus și pierzania pe termen scurt.

Victor Morozov este critic de film.

Mai multe