„Dorința de a fi autentic e mai mult o limită” - interviu cu regizorul Cătălin MITULESCU
A fost remarcat la Cannes, în 2004, cînd a obţinut Palme d'Or cu scurtmetrajul Trafic. Următorul succes cannez Cătălin Mitulescu l-a obţinut cu primul lungmetraj, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii. Loverboy povestea unui tînăr care seduce femei pentru a le pasa unei reţele de prostituţie a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Cannes din acest an, la categoria „Un Certain Regard”, şi este singurul film românesc inclus în competiţia European Film Awards. La Sarajevo, Ada Condeescu, interpreta principală, a primit Premiul pentru cea mai bună actriţă. George Piştereanu a fost recompensat recent la Pristina cu Premiul pentru cel mai bun actor.
Iniţial a fost vorba despre scenariul Un balon în formă de inimă. Cum a devenit el Loverboy?
Plecînd de la Un balon în formă de inimă am scris mai multe variante de scenariu. Cred că asta se întîmplă dacă te gîndeşti prea mult la o poveste. Încerci să o faci cît mai bună şi rişti să o epuizezi. Atunci trebuie să te îndepărtezi, pentru ca, după un timp, să te poţi întoarce din nou la poveste, mai aproape de esenţă. Am filmat Loverboy anul trecut, fiind a patra sau a cincea variantă de scenariu, dar în fiecare dintre ele am avut un personaj principal, un adolescent care îşi face propriile reguli şi care devine interesat de intensitatea cu care trăieşte, de tăria senzaţiilor pe care le are. Ce te-a atras la acest subiect, explorat de Strada Film în proiecte recente? Mă gîndeam la acest personaj, aveam ideea filmului şi nu reuşeam să-i găsesc povestea. Am făcut cîteva călătorii în sud, pe lîngă Hîrşova, în zona Cernavodă. Simţeam că povestea trebuie să se întîmple acolo. Îl ştiam deja pe George (Piştereanu) care a jucat în Fluier…, m-am gîndit pe urmă la Ada (Condeescu) şi undeva, într-o după-amiază, la o terasă din Hîrşova, mi s-a conturat povestea. La început era vorba de un „peşte“ care începe să ţină mai mult la una dintre fetele lui, dar am văzut apoi materialul din Lumea în pătrăţele, documentarul Ivanei Mladenovic, produs tot de noi, m-am documentat la poliţie, unde s-a conturat o cu totul altă idee de relaţie între cei doi.
Care e psihologia personajelor din film?
Există determinări sociale şi, desigur, familia contează, dar cred că a fi adolescent înseamnă să fii înconjurat de tot felul de informaţii, posibilităţi, experienţe, unele false, altele reale. Toate îţi produc emoţii şi, dacă nu ai repere, eşti tentat să cauţi emoţiile cele mai puternice, ca şi cum ai fi într-un parc de distracţii şi alegi să te dai în „maşinăria cea mai tare“.
Ai ales un titlu uşor ironic. Cum vor înţelege cinefilii opţiunea ta?
Eu am aflat că există „loverboy“, dintr-un centru de recuperare a fetelor de lîngă Piteşti. Acolo nu era nici o ironie. Mi s-a arătat fotografia unei fete care fugise din centru şi mi s-a spus că a fugit cu „loverboy“-ul ei care are 19 ani. O mare parte dintre ele erau fete care au trecut sau treceau atunci printr-o astfel de poveste de dragoste, de obicei prima lor dragoste. Pentru poliţie, „loverboy“, este o metodă de recrutare care se foloseşte peste tot în Europa. La noi a devenit un fenomen mai ales pentru că cei care fac asta sînt foarte tineri. Pentru mine, e un fel de a fi, o reacţie a unui băiat de 20 de ani la lumea în care trăim. Se descurcă singur, are un sistem propriu de valori. Poliţia îi spune „loverboy“. Aici poate fi ironie… Mie mi-a plăcut nuanţa asta şi mi s-a părut un titlu bun pentru film.
Personajul tău Luca e ezitant….
Luca trăieşte în fiecare zi sentimentul că poate decide dacă o dă pe fată sau rămîne cu ea. Uneori se gîndeşte că ea poate chiar va fi a lui şi asta îi va schimba viaţa. Se întîmplă de cîteva ori în viaţă să ai momente în care decizi. Luca trăieşte asta în fiecare zi, el crede că se poate decide oricînd şi asta îl face să se simtă puternic. Sentimentele pe care începe să le aibă pentru Veli îl fac vulnerabil şi, pe măsură ce se apropie de momentul în care trebuie să se decidă, ezită. Nu e un samurai. E un „loverboy“.
Ai declarat că filmele puternice au succes prin vocea unui autor puternic. Unde ai concentrat forţa în filmul tău?
În imagine, în personaje, în poveste. Nu ştiu cît de puternic am fost, dar cred că atunci cînd ies din sală, spectatorii se vor gîndi la cei doi şi la povestea lor.
Cum au decurs filmările şi ce te leagă de Hîrşova şi de satele de lîngă Dunăre?
Fără acest loc, filmul nu ar fi existat. Oamenii pe care i-am cunoscut au un anumit fel de a trăi, de a sta la soare fără scop, fără bani. Deja de la 15 sau 16 ani, stilul acesta devine un mod de viaţă. Dar, în primul rînd, acolo e Dunărea pe care trec vapoare care nu se opresc niciodată în Hîrşova, unele din Austria, vase de croazieră sau barje încărcate cu cherestea. Se simte doar mirosul de lemn proaspăt sau vezi oamenii pe punte, turişti care îţi fac uneori cu mîna. La mal, în port, sînt doar două, trei bărci de pescari care se clatină cînd ajung valurile de la vapoare. În aceste locuri, oamenii îşi doresc tot timpul ceva care nu este acolo. Ceva care este departe. Aşa cum visează Veli.
Ce te-a atras acolo?
În afară de Dunăre? Mai e ceva. O anumită frumuseţe sălbatică. Există o poezie specială în zona aceea aridă, în drumurile pustii dintre sate. E o zonă a contrastelor şi cred că povestea filmului meu trăieşte cel mai bine în locul acela. De exemplu, dacă vezi acolo o fată care merge prin praf, pe stradă şi care are ştrasuri aurii pe tricou şi dacă ele prind o rază de soare, ei bine, în sărăcia aia şi în pămîntul ăla ars, ai sentimentul că tot ce străluceşte „e chiar aur“. E o senzaţie la Hîrşova, cu maşinile alea care au fost scumpe şi acum sînt vechi şi obosite. Locul acela face parte din poveste, pentru că e greu de înţeles cum poţi fi atît de cald şi de melancolic cumva şi, în acelaşi timp, să faci ce face Luca.
Am citit despre „casele de producţie care au nevoie de sînge tînăr“. E o afirmaţie cinică…
Şi pentru mine e trist să constat asta. Sînt actori cu care am lucrat şi cu care mi-aş dori foarte tare să mai lucrez, dar nu am povestea potrivită. Avem actori extraordinari care nu fac nici măcar un film pe an. Ei se dezvoltă şi se conturează de la un film la altul. Mie mi se pare însă că prin filmele scurte sau lungi care au fost la Cannes, începînd chiar din 2001, ne situăm în zona vizibilă, dar de aici şi pînă la a avea o industrie nu sînt suficienţi doar autorii şi casele de producţie care se descurcă mai bine sau mai rău. Pentru a avea industrie e nevoie de un mecanism instituţional modern care să funcţioneze bine, iar noi să facem filme pentru un public mai larg.
Implicarea Televiziunii ar putea fi benefică?
Da, în momentul în care industria de cinema s-ar contura, ar creşte, iar filmele ar aduce public cu adevărat şi cred că Televiziunea ar fi interesată să investească. Vor cumpăra filmul sau vor produce pentru cinema în momentul în care filmele vor avea succese importante în săli.
Cannes, actori premiaţi la Sarajevo, nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film. E un start excelent. Cum faci promovarea?
Este criză şi avem mult mai puţini bani în comparaţie cu suma primită la Fluier… Ne străduim să promovăm o poveste cu două personaje pe care publicul să-şi dorească să le „întîlnească“ în cinema. Încercăm să trezim curiozitatea faţă de Luca şi Veli, aşa cum apar ei în film. Nu vreau să promitem un „entertainment“ hollywoodian. Dacă prin ce am făcut pînă acum, Loverboy stîrneşte curiozitatea spectatorilor, promovarea îşi va atinge scopul.
Care sînt primele tale amintiri legate de cinema?
Una dintre primele mele experienţe la cinema a fost cu filmul indian Prietenii mei elefanţii, un film care a avut un succes imens. Eram la băi undeva, într-o sală arhiplină care trăia toată emoţia sub toate formele, ţin minte şi acum o imagine: un elefant avea lacrimi în ochi. Am plîns mult după film, dar eram fericit, aveam 4 sau 5 ani. Cred că dorinţa de fi autentic e mai mult o limită cu care mă lupt de fapt şi ceea ce îmi doresc este ca filmul să devină spectacol.
Ai deja un scenariu la care scrii?
Da, sper să nu mai scriu cinci variante ca la Loverboy, şi pe urmă să fac una cu totul nouă. În următorul film aş spune că e vorba de un tip de vreo 40 de ani care încearcă să redescopere viaţa şi ajunge să se poarte ca şi cum ar avea 15.
Ziarul Le Monde menţionează că Loverboy se apropie de Accatone, filmul de debut al lui Pasolini. Te regăseşti în această comparaţie?
Accatone e un film care m-a inspirat, de care mă simt foarte ataşat şi sînt sigur că asta se simte, într-un fel sau altul, în Loverboy. Îmi place mult Pasolini ca regizor, iar modul lui de a lucra cu actori neprofesionişti mă inspiră.
Ce ţi-ai dori să te întrebe tinerii care văd filmul?
Care e finalul adevărat al poveştii de dragoste dintre Luca şi Veli?
a consemnat Roxana CĂLINESCU