„Documentarul ne ajută să ne uităm mai atent la realitatea noastră“ – interviu cu Mona NICOARĂ

Mona Nicoară este regizoare de filme documentare și unul dintre selecționerii Festivalului One World Romania, care va avea loc în București în perioada 16-25 martie. Am vorbit despre această nouă ediție. Nu-l ratați, mai multe informații despre program găsiți pe site-ul oneworld.ro.

One World a ajuns la ediția a 11 a. Ce s-a schimbat în timp? Și cum se poziționează în peisajul festivalurilor de film documentar?

Am crescut, mult și în multe direcții. Ne-am întins anul accesta, pentru prima oară, pe zece zile. Avem mai multe filme ca oricînd – peste 70 de titluri în selecție, ceea ce înseamnă cam 180 de proiecții, în opt spații. Anul acesta ne-am lărgit și împrospătat și echipa: Andrei Rus i s-a alăturat lui Alexandru Solomon în calitate de co-director, și avem și o echipă de imagine nouă. Am ajuns și la maturitate ca substanță, ca programare, așa că ne permitem să alegem filme care nu doar rezonează tematic cu festivalul, ci și aduc ceva în plus la nivel formal și emoțional. Acesta e și motivul pentru care am acceptat propunerea lui Alexandru Solomon de a intra în echipa One World Romania acum patru ani: făcusem practic turul festivalurilor de film de drepturile omului cu primul meu documentar ca regizor și, dintre toate, One World Romania m-a impresionat cel mai mult cu creativitatea selecției și energia publicului.

Ce mai înseamnă azi drepturile omului (subtitlul festivalului) și cum pot filmele documentare să schimbe lumea?

Din păcate, drepturile omului sînt o cauză mult mai acută, mai radicală azi decît au fost oricînd de la căderea Zidului Berlinului încoace. Pentru aceia dintre noi care au crescut cu ideea că istoria e progres și că, așa cum spunea Martin Luther King Jr., arcul universului este fundamentalmente moral și se îndreaptă către dreptate, ce se întîmplă în ultimii ani în jurul nostru e greu de înțeles, darmite de acceptat. Evoluția către iliberalism, către naționalism și șovinism local nu se petrece doar la nivel macropolitic, nu a venit de sus în jos, ci mi-e teamă că vine de undeva din noi, din spaimele și anxietățile noastre netratate.

Documentarul poate fi un tratament pentru spaimă și anxietate. Nu cred că un film schimbă lumea, nu e chiar așa de simplu. Dar un film poate schimba un om, o părere, o prejudecată. Încă de la Nanook of the North sau de la Omul cu camera de filmat, documentarul a fost un vehicul prin care am putut explora părți necunoscute ale lumii, semeni îndepărtați ai noștri sau moduri de a vedea lumea sau de a întrevedea posibilitățile viitorului. Documentarul ne ajută practic să ne uităm mai atent la realitatea noastră cea de toate zilele, să căpătăm perspectivă și, în cele din urmă, înțelepciune.

Primiți multe filme, cum le alegeți?

Sînt sigură că nu e o știință. Și destul de sigură că nici mare metodă nu e. Fiecare dintre noi avem gusturi aparte, complementare fără să fie divergente. Nu știu cum ne-a ales Alexandru Solomon, dar ne-a nimerit. Avem un set de colegi care ne ajută la preselecție (Andreea Mihalcea, Boglarka Nagy, Monica Stan, Petra Dobruská și Raluca Durbacă), pe a căror judecată ne bazăm inițial pentru acele titluri pe care nu l-am văzut noi direct. Vizionările le facem fiecare în parte, singuri cu gusturile, tabieturile și ideile noastre despre ce am vrea să vedem în festival. După care începem să comunicăm în patru – Alexandru Solomon, Andrei Rus, Adina Brădeanu și cu mine. E aproape miraculos: deși fiecare avem personalități, orientări intelectuale și sensibilități foarte diferite, gusturile noastre converg natural. Anul trecut, din întîmplare, am făcut un experiment cu rezultate simptomatice: o publicație din România ne-a trimis, Adinei la Oxford și mie la New York, aceleași întrebări. Ei, explicațiile și demersurile intelectuale prin care am trecut amîndouă nu puteau fi mai diferite, dar concluziile și răspunsurile date au ajuns să fie, esențialmente, aceleași pentru amîndouă – fără ca vreuna dintre noi să fi văzut textul celeilalte.

Ce-i trebuie unui documentar ca să se detașeze de celelalte? Ce vă atrage atenția?

Ha, dacă aș ști ce-i trebuie unui documentar ca să se detașeze în general, m aș îmbogăți! Mi-e clar, din felul în care reacționez eu, că lucrurile sînt foarte complicate pentru oricine și că nu există rețete sigure. Eu, una, tresar la o gamă de filme aiuritor de largă. Îmi plac experimentele formale care mă iau prin surprindere. Dar și documentarele care se calează cu succes pe un gen – comedie, thriller, procedural etc. Îmi plac ritmurile alerte, da și cele lente, meditative. Zău dacă știu ce îmi atrage atenția. Singurul lucru de care sînt sigură este că am nevoie să simt că un proiect are integritate, anume că eticul, esteticul și formalul sînt aliniate cu intenție clară și onestitate artistică. E cam abstract ce zic eu despre integritate, dar e ca în vorba aceea despre obscenitate: cînd o văd, o recunosc.

Care ar fi tema/temele recurentă(e) ale acestui an la filmele pe care le-ați văzut pentru festival?

Cea mai mare parte a filmelor par a fi despre fantomele trecutului care ne bîntuie prezentul. În afară de secțiunile intitulate „Trecutul prezent“ și „Memoria arhivelor“, de fapt, multe alte secțiuni sînt despre ciclicitatea istoriei și felul în care secolul 21 se raportează la secolul 20. Evident, acesta este cazul secțiunilor gemene, de fapt: „1968: după 50 de ani“ și „Cultura protestului“, dar și cazul secțiunii „Pe o pantă periculoasă“, care este de fapt despre alunecările către iliberalism, populism, rasism și autoritarism – și pentru care „Caut țară“, programul despre refugiați, e de fapt un fel de predicat subînțeles, dacă mă poate ierta cineva pentru această licență gramaticală. Pe de altă parte, „Arta care mișcă lumea“ e, de fapt, antidotul, modalitatea de exorcizare a acestor zombies istorici. Nu știu dacă de vină sîntem noi sau soiul de documentare care sînt făcute acum, sau momentul politic pe care îl trăim, dar selecția de anul acesta este mai coerentă decît oricînd – o coerență care poate ar trebui să ne alarmeze.

Ce se întîmplă în America în zona de filme documentare?

Mă bucur enorm că, în ultimii cîțiva ani, atenția s-a mutat de pe filme evident militante pe filme în care esteticul este cel puțin la fel de important ca subiectul. Asta nu exclude subiecte profund politice, dar lasă loc pentru forme originale. Cel mai bun exemplu în acest sens este un film care vine la One World Romania, formidabilul I Am Not Your Negro / Nu sînt negrul vostru, nominalizat la Oscar anul trecut și un succes enorm de box office în ciuda structurii lui oarecum experimentale. E un proiect profund politic, cu o formă polemică ce pendulează între era luptei pentru drepturile civile și prezent – practic, era asaltului asupra drepturilor civile. La fel este și Our New President / Noul nostru președinte, un montaj halucinant din materiale ale televiziunilor din Rusia despre alegerile din SUA, care vine la One World direct după premiera de la Sundance, unde a luat și un premiu – și care sînt sigură că va avea o traiectorie de forță în SUA în 2018.

Apoi, America a descoperit finalmente potențialul de serializare al documentarelor. Netflix, Amazon, CNN, -ESPN și alții investesc cu mare spor în forme -lungi. Anul trecut, Oscarul s-a dus la surprinzătorul O.J.: Made in America, și pe bună dreptate. Iar în decembrie, Errol Morris a lansat Wormwood, un hibrid de documentar cu reconstituiri magistrale, care a demonstrat extraordinarele oportunități creative oferite de seriale. E un moment bun de tot în America, se mănîncă documentar bun pe pîine.

Cinci recomandări, filme de neratat la One World anul acesta.

Urăsc întrebările astea, pentru că mă limitează – iar recomandările fiecăruia dintre noi sînt subiective, diferă mult între ele. Totuși, am să încerc să fiu disciplinată: No Intenso Agora / Într-un prezent intens, un experiment poetic și cu totul special despre vremelnicia tinereții; The Other Side of Everything / Cealaltă parte a tuturor lucrurilor, un thriller despre traume istorice lăsate din tată-n fiu și din mamă-n fiică, cîștigător la IDFA; Dawson City, un film despre film, marca Bill Morrison; Fotbal infinit, comedia doar aparentă a lui Corneliu Porumboiu, venită direct de la Berlin, care e, de fapt, despre artă; și Dreamboat / Vas de vis, o feerie melancolică suspendată în timp și spațiu pe un vas de croazieră gay.

Și pentru că am fost așa de disciplinată, am să-mi dau cu firma în cap și am să adaug: excepționala selecție „Sahia Vintage“ făcută de Adina Brădeanu, retrospectivele Kazuo Hara și Jonas Mekas curatoriate de Andrei Rus, secțiunea foarte cărnoasă despre politicile sexului, programul „Civil Society Pitch“ al cărui suflet e Laura Orlescu. Etc. etc.

În ce fază sînteți cu documentarul despre Nina Cassian?

Sîntem – împreună cu Dana Bunescu și Ada Solomon – pe terminatelea. O să avem un mic preview la One World, după care vom începe să trimitem filmul în lume. Sînt foarte curioasă să văd ce reacții va genera filmul. Acum încă e în faza în care este un proiect extrem de personal pentru toate trei – și încă îl protejăm ca pe un nou sau ne-născut.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Rudolf Costin