Dispreț

26 ianuarie 2022   Film

● Nuevo orden / Noua ordine (Mexic-Franța, 2020), de Michel Franco.

Ne-am potcovit în ultimii ani cu un bax de cineaști pentru care cinema-ul e pedală la podea, mușchi încordat, deget butucănos vîrît în ochii spectatorilor. Dintre ei, Michel Franco e poate cel mai străveziu în privința tentativelor groase de intimidare pe care își bazează meșteșugul subțire. Franco dă cîte un film nou la fiecare doi-trei ani, și cu fiecare se-afundă mai adînc, mai lipsit de speranță în marasmul unei arte vide, alcătuite din efecte de forță care se anulează reciproc și pîndite de găunoșenia cea mai cruntă. Necazul e că, la o adică, putem tolera găunoșenia în cinema – de dragul unui stil, al unei forme care se impune, de pildă. Cînd însă peste ea găsim placat un strat de așa-zisă „reflecție politică”, din partea unui regizor care se crede mai mult decît e – nu un ostaș umil al trend-urilor festivaliere, ci un gînditor profund al epocii –, atunci filmul începe să duhnească a șantaj insuportabil: cum să critici un film atît de grav și de serios? Exact asta face Franco în Nuevo orden: ne oferă cîteva panseuri șubrede despre „lumea de azi” – excelent cîrlig pentru amatorii de aforisme pompoase care sună din coadă –, eșuînd pînă la urmă într-o caricatură grăitoare despre impotență artistică.

E un paradox cunoscut: sforțarea din răsputeri n-aduce după ea decît rezultate de semn contrar. Teribilist nevoie mare – totul, pe ecran, pîrîie, împroașcă cu sînge, e incediat, în timp ce în culise, la departamentul tehnic, se vrea coregrafiat cu mare dibăcie –, filmul nu-și poate ascunde pornirile infantile, demne de puberii care visează din fotoliu la haos și anarhie. Premisa filmului – o nuntă de burghezi îmbuibați e oprită de haite de proletari însetați de omor – e depășită în inepția sa numai de către dezvoltarea narativă ulterioară, cînd lucrurile se întîmplă fără explicație, fără „resort”, doar de dragul imaginilor tari pe care le vor genera. Și am putea să ne amuzăm – în fond, nu e nimic mai înduioșător, în anul pandemic 2021, decît un film orbit de propria importanță – dacă toată ideologia dosită cu greu în spatele cadrelor n-ar tăbărî peste noi într-o explozie de suficiență. Pentru Franco, lumea se rezumă la o încleștare de circ (bogații poartă costume lucitoare, săracii arată urît) pe lîngă care tipajele operate de revoluționarul Eisenstein ne apar în toată complexitatea lor. Desigur, implicațiile filmului sînt și mai sinistre: săracii se trezesc portretizați aidoma unor teroriști fanatici, iar închisoarea în care îi conduc pe bogați, torturîndu-i – descoperim o secvență în care-i aliniază dezbrăcați și îi stropesc cu furtunul – e desprinsă din imaginarul nazist. Aș fi curios cum justifică Franco aceste amalgamuri.

Dar să zicem că violența ar fi justificată pentru ceea ce înțelege filmul din – ghilimelele sînt obligatorii – „lupta de clasă”. Frapează totuși voluptatea cu care scenariul inventează noi pățanii, noi praguri dezumanizante de dragul jocului, din plăcerea de a-și umili propriile personaje. În fond, dacă persistă vreo solidaritate la capătul filmului, ea ar trebui să opereze nu, așa cum sugerează Franco, în virtutea faptului că toți sînt vînduți și corupți – scurtătura care funcționează cel mai bine prin competițiile festivalurilor bombastice –, ci pentru că nici un personaj, fie el privilegiat sau oropsit, n-ar trebui să fie batjocorit gratuit, să primească mai mult decît poate duce doar pentru a confirma statutul atotputernic al regizorului. Chestie de ecologie cinefilă, măcar.

Și totuși, ce reprezintă un film precum Nuevo orden? Căci, deși vitregit de interes, el este totuși un simptom, și ca atare ne interesează. Mai mult, el este un simbol pentru acest cinema scăpătat, care taie-n carne vie și se complace în formule scabroase. De ce mai vedem susținut acest tip de filme obosite azi (Nuevo orden a cîștigat un premiu important la Veneția), în condițiile în care, de bună seamă, viața – și arta – sînt în altă parte, iar împăratul a rămas de mult fără haine? E interesantă încercarea unui Franco de-a ieși, chipurile, în întîmpinarea lumii actuale, de-a se agăța in extremis de scobitura ei politică, imun la faptul că graba sa trădează oportunismul unui autor prea satisfăcut cu puterea de a surplomba cele arătate, fără să se-amestece în ele. Gîndit din pix, fără nici un contact cu umanitățile pe care pretinde a le sonda, filmul are aerul unei flegme cu boltă adresate celor care, în felul lor, se chinuie. E nevoie, mai mult decît oricînd, ca cinema-ul de autor să se responsabilizeze, să inventeze lucruri noi și să abandoneze metehnele adolescentine care-i dictează scălămbăielile acestea pline de ranchiună.

Nuevo orden rulează în cinematografe începînd cu 21 ianuarie. 

Victor Morozov este critic de film.

Mai multe