Dispariţia

27 ianuarie 2016   Film

Mlaştina / La isla mínima / Marsh­land (Spania, 2014), de Alberto Rodríguez.

Mlaştina lui Alberto Rodríguez porneşte de la o intrigă detectivă noir clasică şi se concentrează mai mult asupra procesului investigării trecutului (prin rezolvarea unui puzzle) decît asupra elementelor de thriller, care servesc la crearea şi susţinerea pas cu pas a suspansului. Investigaţia ficţională a unor crime, condusă de doi detectivi într-un sat din Spania, e dublată de investigaţia pe care spectatorul e invitat să o facă, simultan, asupra unei perioade reale din istoria recentă a acestei ţări (anii ’80 şi trecerea de la dictatura lui Franco la democraţie) şi a similitudinilor acelei perioade cu una şi mai recentă, şi cu implicaţii mai extinse – criza economică şi evenimentele petrecute în Spania în jurul anului 2012.

Reuşita suprapunerii multiplelor referinţe istorice, literare şi cinematografice (de la filmele lui David Fincher sau John Sturges la romanul 2666 al lui Roberto Bolaño) e în parte asigurată de caracterul clasic al intrigii – filmul e complet satisfăcător ca investigaţie detectivă. În toamna anului 1980, în mlaştinile aparent nesfîrşite, fără orizont, din Guadalquivir, poposesc doi detectivi pentru a rezolva misterul dispariţiei a două fete, de 15, respectiv 16 ani. Dispariţia se dovedeşte destul de repede – odată cu găsirea în mlaştină  a corpurilor, purtînd urme ale agresiunilor – lucrarea unui criminal în serie. Cei doi detectivi angajaţi pentru a rezolva cazul au temperamente, metode şi mai ales ideologii diferite – Juan (Javier Gutiérrez) aparţine vechii gărzi a lui Franco, iar investigaţia sa, trecută printr-o conştiinţă încărcată, poartă intensitatea şi neliniştea propriei încercări de salvare. Pedro (Raúl Arévalo) face parte dintre susţinătorii noii democraţii, iar trimiterea lui acolo constituie pedeapsa (de care speră să scape rezolvînd cazul) pentru critica adusă unui general în paginile unui ziar, în această ţară declarat democratică.

Investigaţia e bazată aproape în totalitate pe interogarea martorilor, suspecţilor şi a celorlalţi participanţi la investigaţie (poliţia locală, un fotograf). Căutarea indiciilor dintr-o casă în alta devine însă favorabilă pentru observarea detaliilor investigaţiei secundare, pe care sîntem invitaţi să o facem, asupra vieţii sătenilor în anii de tranziţie: crucea pe care o găsesc cei doi detectivi în cameră e un semn al apartenenţei multor dintre săteni la vechile tradiţii franchiste, complicitatea dintre poliţie şi traficanţii de droguri iese la iveală din mărturia unui părinte şi a unor pescari, sărăcia şi şomajul îi ameninţă pe săteni – ştirile despre grevă se aud din cînd în cînd la radio. Situaţia femeii în societatea spaniolă din acea perioadă (în care divorţul, de pildă, nu fusese încă legalizat) e ilustrată atît prin felul în care sînt caracterizate victimele de către poliţiştii locali, care vorbesc despre „moravurile uşoare“ ale celor două copile, cît şi prin supunerea mamei fetelor dispărute în relaţia (care e sugerată şi ea ca fiind abuzivă) cu soţul său. Casele goale ale părinţilor victimelor nu sînt cu mult diferite de cele ale părinţilor ai căror copii au plecat să lucreze în alte ţări. Rodríguez pune accent pe datele naturale ale locului în sine pentru a-şi introduce spectatorul în atmosferă, oferindu-i nu doar indicii, ci şi experienţe senzoriale. Mlaştina e un personaj în sine, care interacţionează cu celelalte personaje.

Ideea acestei investigaţii secundare e datorată, conform declaraţiilor lui Rodríguez, documentarului în două părţi Después de, semnat de Cecilia M. Bartolomé şi José Juan Bartolomé, realizat între 1979 şi 1981, şi bazat pe mărturiile oamenilor din stradă asupra evenimentelor trăite, comentate de o voce din off. Prin acest documentar autorii încercau să ofere o contrapondere la informaţiile oficiale vehiculate de presă şi acelaşi lucru şi-l propune şi Rodríguez, din perspectiva mai îndepărtată a anilor care au trecut, însă nu de dragul documentării istorice şi atît, ci pentru a provoca anumite discuţii despre evenimentele mai recente din Spania pe care le reflectă: criza economică, măsurile de austeritate, şomajul şi controversele privind legea împotriva avortului.

Deşi are ca punct de pornire fotografiile expoziţiei aparţinînd lui Atín Aya (după care au fost create anumite personaje sau scene) şi cele ale lui Hector Garrido, cu peisaje filmate din dronă, în scopul iniţial al studierii ştiinţifice a structurilor fractale (care au fost ulterior prelucrate digital şi animate), filmul nu împărtăşeşte aspiraţia realistă de respectare strictă a unui continuum temporal şi spaţial. Structura pe care îşi propune să o reproducă prin reflectarea într-o poveste (o copie miniaturală a întregului) a uneia sau a mai multor perioade istorice pe care sîntem chemaţi să le cunoaştem e fragmentată şi corespunde cu cea a fractalilor cu care se deschide şi se închide filmul.

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe