Dincolo de Cortina de Fier

# What the Hell Happened to Blood, Sweat & Tears? (SUA, 2023), de John Scheinfeld.

Documentarul lui John Scheinfeld What the Hell Happened to Blood, Sweat & Tears? examinează un curios incident geopolitic petrecut la începutul anilor ’70, cînd o foarte cunoscută trupă americană de jazz-rock s-a trezit angrenată într-o operațiune deloc inocentă de misionarism cultural prin estul Europei. Intuiția cineastului descoperă în acest episod singular, care a avut o durată efectivă de doar cîteva săptămîni, dar s-a soldat cu urmări adînci, un concentrat de politici imperialiste, insidioase bătălii artistice, precum și o descriere avant la lettre a procesului care astăzi poartă numele de „cancel culture”. Într-adevăr, ceea ce demarează ca un act de-a dreptul radical de deschidere spre celălalt – bau-baul convenabil al spațiului comunist, transformat în fine din lozincă în realitate numai bună de luat la pas – devine repede un etalaj de clișee și prejudecăți despre diviziunea dintre Vest (citește: lumea liberă) și Est (se înțelege: spațiul represiunii și al terorii), menit să confirme supremația SUA. Ca o aducere-aminte a faptului că, în război, arta e doar o armă ceva mai soft.

La un moment dat, unul dintre membrii trupei declară că n-avea nici o treabă cu politica: „We were musicians, man!”. Dar este oare posibil așa ceva – mai cu seamă în contextul inflamabil al sfîrșitului anilor ’60, în plin apex al contraculturii, al luptelor de emancipare și al paranoiei atomice? În fond, poate că acest film cauzează, o jumătate de secol mai tîrziu, o revelație chiar și pentru cîntăreții înșiși – care credeau (imensă naivitate) că faima li se datorează exclusiv faptului că muzica lor suna bine! Dar această inițiativă culturală – de a cînta în Iugoslavia (Zagreb și Sarajevo), România și Polonia – nu e nici pe departe anodină. În fond, așa cum o prezintă filmul, ea este în primul rînd rodul unui șantaj subtil din partea departamentului de Externe al SUA: solistului canadian al trupei i se garantează astfel blocarea procesului de extrădare de pe solul american în schimbul unui mic act patriotard. 

Acest mers dubios al istoriei, în care un forcing politic ajunge să nască o cacealma ideologică, era de ajuns pentru a face anecdota interesantă. Mai amuzant, însă, e faptul că membrii trupei ajung la rîndul lor, pe cont propriu, la concluziile administrației americane. Punctul nodal al documentarului îl reprezintă momentul „România”: acolo, lucrurile amenință să degenereze în momentul în care publicul, răvășit de entuziasm, se vede reprimat de autoritățile comuniste. Asta, cel puțin, ne este șoptit de vocea din off, care se bate cu pumnul în piept că l-a supărat chiar pe Ceaușescu – asta în vreme ce imaginile de arhivă (trupa a fost însoțită de o echipă de filmare) nu ne permit, totuși, să măsurăm amploarea evenimentului. Cert e însă că muzicienii par a fi trași la răspundere de autorități – „mai puțin ritm, mai puțin extaz” –, ceea ce le confirmă toate intuițiile despre Est și comunism: propaganda americană, se pare, nu e chiar așa propagandistică. Atunci cînd ajung în sfîrșit la Varșovia, rockerii descriu un oraș cosmopolit, cu un public „sofisticat și cunoscător”: opoziție totală față de situația românească. Iar cînd ajung înapoi în America, nici nu mai e nevoie de vreo sesiune strategică de briefing: cu toții știu deja, instinctiv, ce trebuie să spună.

Ce-i drept, e greu să îți păstrezi simpatia pentru grup în aceste momente. Mai ales în contextul în care pioșenia aceasta – încîntarea la contactul cu un public care stă cuminte pe scaun – vine, chipurile, de la niște (foste) icon-uri antisistem. Cel mai trist e că, în nonșalanța cu care vîntură poncifuri despre supraveghere și sărăcie, ei mătură disprețuitor și mărturiile pline de aplomb ale unor Mike Godoroja sau Doru Stănculescu, care declară în scurte interviuri că publicul român nu venise la concert, ci la un fel de revoluție… Filmul încearcă să-i spele pe membrii Blood, Sweat & Tears: adaugă imagini gri, generice, cu străzile românești și împachetează toată tărășenia într-un aer caricatural de roman cu spioni de duzină. 

Cineastul John Scheinfeld are totuși bunul-simț să prezinte și urmarea acestui tur, care se va fi dovedit pînă la urmă o falsă bună idee: trecerea trupei de la statutul de simbol al underground-ului înspre cel al unui nume sonor care concertează în Las Vegas – un fel înainte mergător al ethos-ului de plecăciune în fața establishment-ului. Tocmai aici e de găsit valoarea filmului: în tensiunea care se naște între atitudinea vădit respectuoasă, chiar hagiografică a regizorului, care se înconjoară, în general, de „experți” ce par proaspăt ieșiți din școala de gîndire a Partidului Republican, și simțul de justețe al unui public răzvrătit dornic de echitate, care nu putea ierta un astfel de pact stîngaci cu diavolul. În toiul războiului din Vietnam, acești artiști care cîntă slava lumii libere nu au cum să pară mai mult decît niște marionete care și-au vîndut pielea. De unde și interesul pentru aceste crăpături din fațada filmului: printre figurile osificate ale cîntăreților înregimentați mai mult sau mai puțin involuntar, printre imaginile care servesc drept ilustrație docilă, se poate întrevedea o formă rebelă de adevăr.

What the Hell Happened to Blood, Sweat & Tears? va fi proiectat în cadrul Festivalului DokStation, în perioada 20-24 septembrie.

Victor MOROZOV este critic de film.