„Din exterior e comod să fim obiectivi” - interviu cu regizorul Daniel SANDU

18 iulie 2021   Film

Tata mută munții, cel de-al doilea lungmetraj semnat de Daniel Sandu este un thriller care te ține în suspans de la început pînă la final. Din distribuție fac parte actorii Adrian Titieni, Valeriu Andriuță, Judith State, Tudor Smoleanu, Elena Purea și Radu Botar. Imaginea filmului îi aparține lui Tudor Panduru, scenografia Simonei Pădurețu, muzica lui Petre Ioan Bog, iar montajul lui Mircea Olteanu. Tata mută munții e distribuit în România de Voodoo Films și va fi proiectat inclusiv la TIFF. Am stat de vorbă cu regizorul și scenaristul Daniel Sandu care a dezvăluit o parte dintre secretele realizării filmului.

Tata mută munții e o metaforă care sintetizează una din temele filmului. De ce ați ales acest titlu?

Pentru că transmite cel mai bine sentimentul pe care ne-am propus să-l construim cu acest film. Pentru că vorbim despre un personaj care atunci cînd i se spune că ceva „nu se poate face” el demonstrează contrariul. Nici nu mai contează dacă reușește sau nu să-și atingă scopul, ci contează faptul că încearcă din răsputeri. Contează că ia lucrurile despre care i se spune că „nu se pot face”… și le face.

Și debutul dumneavoastră în lungmetraj, Un pas în urma serafimilor, sună foarte poetic. Cît de mult contează denumirea dacă ne raportăm și la intenția atragerii spectatorilor în sălile de cinema?

Pentru mine contează imens. Mi se pare că titlul unui film are misiunea grea de a concentra suficientă informație și forță încît nu doar să devină un instrument de marketing, ci și să rămînă un reper memorabil în viitor, la mulți ani distanță de la premiera filmului. Mă implic foarte mult în tot ce ține de partea de ambalare a „produselor” la care lucrez, adică filmele, iar titlul este coroana întregii arhitecturi a pachetului de ambalare.

Dacă nu mă înșel, sînteți scenaristul tuturor filmelor regizate de dumneavoastră. În cît timp scrieți povestea unui lungmetraj și cum alegeți subiectele?

Cel de al doilea scurtmetraj numit Vocea a doua nu a fost scris de mine, ci de Radu Rogoz. Nu țin ca poveștile pe care le regizez să fie musai scrise de mine, dar e mai important ca fiecare poveste pe care o regizez să fie cea mai bună poveste pe care o am la momentul acela, indiferent de cine e scrisă, pentru că e mai relevant ca experiența cinematografică pe care o construim să fie cît mai grozavă pentru spectatori, decît să-mi hrănească mie orgoliul de scenarist. Dar în același timp sînt și foarte pretențios cu poveștile pe care aleg să le transform în filme și, deși caut, găsesc greu povești scrise de alții care să conțină elementele cheie necesare pentru a-mi dori să-mi asum regizarea poveștii respective. Pentru că fiecare autor are propriile valori, influențe și viziuni despre poveștile lor și e complicat procesul de acordare a elementelor cheie într-o astfel de colaborare. Nu zic că e imposibil și încă aștept oportunitatea de a regiza ceva scris de altcineva. Legat de scenariile pe care le scriu eu, înainte de a începe să scriu un scenariu de film trec printr-un proces de autoselecție a poveștilor pe care le am în minte. Pentru că înainte de a fi scenarist și regizor sînt povestitor și culegător de povești, pentru că e datoria mea să caut, să culeg și să aleg care povești merită efortul de a fi transformate în filme și care nu. Iar pentru a afla răspunsul am nevoie să adun mai multe, să fac clasamente pînă se autoselectează ele, iar cele mai importante urcă din minte și se califică în suflet. Alea sînt poveștile pe care vreau să le filmez. Apoi procesul de scriere a primului draft de scenariu durează în medie un an, un an jumate. Iar după asta, pentru fiecare an care trece pînă la intrarea în producție, scriu cîte un draft nou de scenariu. La Un pas în urma serafimilor am intrat în filmare cu draftul numărul 13. La Tata mută munții am intrat în filmare cu draftul 4.

Ce v-a impresionat la povestea reală din care v-ați inspirat în film?

Am văzut povestea la știri. M-a impresionat încăpățînarea părinților. M-a emoționat povestea tinerilor. Accidente montane în sezonul de iarnă se întîmplă în fiecare an, dar cazul acesta avea ceva special. Și anume, că tatăl băiatului a mobilizat în premieră forțe de care alte cazuri nu au beneficiat. Și cu cît mai multe forțe a mobilizat, cu atît parcă natura riposta și făcea cazul mai complicat decît altele. Subiectul a continuat la știrile de prime-time zile în șir și mă uitam cu speranță la televizor în fiecare zi pentru a afla cum evoluează situația și dacă îi vor găsi pe tineri. Apoi, cînd televiziunile au început să retrogradeze știrea am început să caut pe internet informații despre cum decurg căutările. La momentul întîmplării nu am știut că o să fac un film despre asta. Ideea de film mi-a venit abia patru ani mai tîrziu, în 2013. De ce a durat atîta? Nu știu. Dar abia în 2013, cînd eram într-o perioadă creativă în care căutam povești cu eroi realiști sau antieroi, m-a izbit inspirația și mi-am amintit de acel caz. Și mi-am dorit să încerc să construiesc emoția pe care am simțit-o eu atunci cînd am văzut știrea, o emoție pe care o simți atunci cînd vezi o mobilizare fără precedent a unor oameni într-o situație de criză.

Personajul principal interpretat de Adrian Titieni este un fost ofițer de informații recăsătorit cu o tînără de la care așteaptă al doilea copil. În momentul în care află că fiul cel mare s-a rătăcit  în munți reacționează dictatorial pierzîndu-și simțul măsurii. E justificabilă atitudinea lui?

Eu nu îmi permit să judec pe nimeni care se află într-o situație similară cu cea a personajului interpretat de Adrian Titieni în Tata mută munții. Pentru că o astfel de situație îți modifică scara de valori, îți dă peste cap tot ce crezi că este „normal” și „corect”. Din exterior e comod să fim obiectivi. Dar într-o situație de criză, cînd cineva drag îți este în pericol, obiectivitatea cam zboară pe fereastră. Iar sentimentul de vină că ai putea sau ai fi putut face mai mult te sufocă. Personajul nostru, întîmplător, are un trecut cu pregătire militară. De aici am dedus că în momentul crizei el și-a reactivat niște reflexe militare conform cărora misiunea trebuie dusă pînă la capăt cu orice preț. Mai departe, spectatorii au libertatea să judece ei ce e justificabil sau nu.

Alina, partenera protagonistului principal, interpretată de Judith State, îi spune soțului că „se afundă într-o iluzie” continuînd căutările fără rost și cu orice preț. Credeți că încăpățînarea lui Mircea ține de statutul financiar?

Cred că într-o situație de criză, cu cît dispui de mai multe resurse, cu atît riști mai mult să nu mai știi cînd să te oprești. Pentru că, dacă ai posibilitatea să încerci mai mult, atunci de ce n-ai face-o? De ce te-ai opri? Ca să economisești ce? Imaginează-ți pe oricare dintre cei mai celebri conducători sau bogați ai lumii că se trezesc într-o situație în care copilul lor e dispărut pe undeva. Ce anume nu ar face ca să-l găsească sau ce ar prefera să economisească? Bine, excepție poate face Paul Getty din All The Money In The World, dar acolo nu cred că el își iubea nepotul sau copiii. La povestea noastră, mi s-a părut tragică și situația părinților fetei dispărute. Pentru că ea nu avea un tată cu relațiile lui Mircea din Tata Mută Munții, deși erau fix în aceeași situație. Și am încercat să explorăm comparația dintre cei doi tați ca un simbol al diferențelor dintre oamenii cu resurse și cei fără.

În fața unor situații tensionate, reacționăm foarte diferit. Ce ați urmărit în evoluția personajelor implicate în acțiunea de salvare a tînărului Cosmin?

Ce am urmărit a fost să nu țin partea cuiva anume dintre toți cei implicați în poveste. Pentru că fiecare dintre ei are dreptate în felul lui. Dacă ești în pantofii fiecăruia dintre ei, pe rînd, vei observa că fiecare dintre ei are dreptate cu argumente extrem de solide. Și, cu toate astea, argumentele lor sînt contradictorii. Ori tocmai asta mi s-a părut nucleul acestei povești. Faptul că explorăm un conflict în care toată lumea are dreptate.

Personajul salvamontistului interpretat de Valeriu Andriuță se confruntă și el cu o situație neobișnuită. Cum v-ați documentat pentru scenele cu avalanșa?

Am discutat cu salvamontiștii despre condițiile în care se formează avalanșele, am văzut imagini reale filmate de ei, unele dintre ele chiar în care salvamontiștii au fost surprinși de avalanșe în timp ce filmau. Am învățat lucruri noi despre tipurile de zăpadă, despre diferențele de consistență a apei din zăpadă. Am înțeles că straturile suprapuse cu consistențe diferite cresc gradul de instabilitate a zăpezii. Mi-au arătat tipuri diferite de zăpadă, de la cea apoasă la cea lipicioasă și apoi am studiat zonele de relief din locațiile reale ca să înțelegem fizica mișcării unei avalanșe, timpul de propagare și altele. Apoi am căutat locații în care să putem recrea avalanșe în condiții de securitate pentru toată echipa. După care am făcut simulări 3D pentru a înțelege cum trebuie filmate cadrele pentru a oferi spectatorilor ocazia de a experimenta ce înseamnă o avalanșă nu de la distanță, nu la modul obiectiv, ci să-i punem în mijlocul situației.

Vă plăceau în copilărie filmele de acțiune cu salvamontiști?

Nu. Adică nu îmi amintesc să fi văzut vreunul în copilărie. Am văzut în adolescență, Cliffhanger cu Sylvester Stallone, Vertical Limits, care mi-a plăcut enorm, dar care în același timp mi-a retezat entuziasmul de a încerca escaladele montane (culmea, atunci tocmai mă pregăteam să-mi iau echipamente pentru un astfel de sport că mi se părea cool, iar după prima scenă din film m-am răzgîndit brusc și am ales bicicletele) și mai recent filmul Everest. Dar cam atît știam despre asta din filme.

Cum ați filmat munții din atîtea unghiuri și ce tip de aparatură ați folosit?

Am filmat în format 4K cu Arri Alexa și obiective Cooke. Am făcut multe prospecții tehnice pentru că dorința mea era să ne apropiem și să realizăm cît mai multe replici ale  zonelor unde s-a întîmplat povestea reală pentru un grad de autenticitate cît mai ridicat. Și am construit cu directorul de imagine Tudor Vladimir Panduru un decupaj elaborat prin care ne-am dorit să obținem mișcări de aparat în zone greu accesibile și unghiuri de filmare care să redea spectaculozitatea locurilor.

În fimul Bacalaureat regizat de Cristian Mungiu, Adrian Titieni joacă rolul tatălui care face toate  compromisurile pentru a-și salva copilul. Ce credeți că ar putea încerca să „învețe” părinții din astfel de întîmplări?

Nu știu ce ar putea fi de învățat. Cred că oricît de mult te-ai pregăti să anticipezi și să eviți o eventuală situație de criză, dacă e să se întîmple, te trezești ca într-o gheară din care ai face tot ce poți ca să ieși sau să-i salvezi pe cei dragi. Și diferă de la un om la altul, ce personalitate are fiecare, ce psihic, ce gîndire prin care să poată face față situației. Dacă pui 10 oameni într-o situație de criză identică, vei avea 10 povești diferite. Nu toți, dar cei mai mulți dintre părinți sînt firesc protectivi cu copiii lor sau unii chiar over-protective și nu știu dacă în astfel de situații părinții ar putea învăța să fie mai puțin protectori sau mai împăcați cu situația. În astfel de situații părinții suferă cel mai mult.

Ce dificultăți ați întîmpinat la filmare?

În primul rînd eram speriați de faptul că între perioada de prospecții și prima zi de filmare nu mai ninsese, iar zăpada se topise. Cu o zi înainte de filmare eram îngrozit. Luam în calcul o eventuală amînare a filmărilor. Dar ca un miracol, a început să ningă chiar în noaptea de dinaintea primei zile de filmare, iar la ora 7 se depusese deja un strat consistent de vreo zece centimetri de zăpadă și am putut începe filmările în forță și cu moralul ridicat. În locațiile exterioare de joasă altitudine, zăpada ne juca feste de la o zi la alta. Au fost zile cînd echipa de producție reușea să aducă basculante cu zăpadă de nu știu unde (lucru care m-a impresionat), cu care să completăm suprafețe mari din locații și să controlăm racordurile de filmare. Iar cînd am urcat cu echipa în locațiile de altitudine înaltă, pe platoul Bucegi, a fost nevoie de o întreagă logistică de transport zilnic pentru toată echipa. Practic, au antamat vreo 20 de snowmobile cu tot cu rideri, au trasat niște benzi de circulație cu steaguri de semnalizare și vopsea fosforescentă pentru a putea ajunge cu echipa și echipamentele în diversele locuri fără să riscăm să ne tamponăm între noi cu snowmobilele care se întorceau ca să-i aducă pe ceilalți membri ai echipei. Uneori ceața era atît de groasă încît toată coloana de snowmobile se oprea pentru a nu risca să ne lovim de stînci sau să cădem în vreo prăpastie. La fel, echipa de filmare nu pleca spre locație pînă cînd salvamontiștii nu se duceau în locație mai devreme pentru a testa zăpada și a evalua riscurile producerii de avalanșe. Iar cînd salvamontiștii nu ne dădeau acordul trebuia să așteptăm o nouă zi. În traseele cele mai dificile a fost nevoie de instrucțiuni clare, echipamente profesionale de deplasare pe jos, grupuri de cîte cinci oameni conduși de salvamontiști de-a lungul unor cordeline roșii pentru vizibilitate, zone de refugiu în caz de declanșare avalanșă.

Și cireașa de pe tort, cînd mai aveam doar o zi de filmare a venit lockdown-ul și ne-a retezat-o cu totul. Inițial la știri se vorbea doar de două săptămîni de lockdown și am sperat că ne putem întoarce să filmăm și ultima zi. Dar, nu s-a mai întîmplat și am rămas fără o zi de filmare.

Cu toate astea, am descoperit cu ușurare și bucurie că filmul se lega la montaj fără nici o problemă chiar și fără ziua de filmare răpită de lockdown.

a consemnat Roxana CĂLINESCU

Credit foto: Voodoo Films

Mai multe