Despre oameni şi zei

● Killing Time (România, 2012), de Florin Piersic Jr.; Zborul/Flight (SUA, 2012), de Robert Zemeckis.  

Un infantil kammerspiel românesc, dar wannabe american, foarte low-budget şi sărăcuţ în idei, Killing Time al lui Florin Piersic Jr. se trage, în primul rînd, din Reservoir Dogs şi din Pulp Fiction, apoi din ceva Coen Bros., ceva Jarmusch şi ceva teatru modern, mergînd înapoi, via Stoppard, pînă la Beckett. Infiltraţi în apartamentul unui doctor pe care au ordin să-l ucidă, aşteptînd ca acesta să se întoarcă acasă, doi asasini profesionişti (Piersic şi Cristian Ioan Gutău) îşi omoară timpul cu ocupaţii brevetate de omologii lor din primele filme ale lui Tarantino. În primul rînd, hermeneutica popcornului – în viziunea asasinului  #1 (cum e identificat pe generic personajul lui Gutău), faptul că Spiderman atîrnă cu capul în jos şi picioarele în sus (adică „pe invers“), atunci cînd o pupă pentru prima dată pe Kirsten Dunst – i-ar indica homosexualitatea reprimată. Apoi, pe măsură ce aşteptarea se lungeşte (Killing Time e o comedie de inacţiune), cei doi ajung la controverse deontologice – asasinului #2 (prevăzut din scenariu cu un accesoriu umanizant de fabricaţie standard – adică un copil în spital) i se pare neprofesionist şi urît din partea asasinului #1 ca acesta să cotrobăie printre obiectele intime ale victimei. Iar de-aici, desigur că nu mai trece mult pînă cînd unul dintre ei începe să „nietzscheanizeze“ (păstrînd registrul de comicbook), în timp ce celălalt redecorează apartamentul (alb, spaţios, minimalist) cu propria hemoragie. În contextul cinema-ului românesc contemporan,

În Flight (Zborul) al lui Robert Zemeckis, Denzel Washington joacă rolul unui pilot alcoolic care, într-o bună zi, cînd se urcă băut şi cocainizat la manetele avionului – pentru a transporta circa 100 de persoane de la Orlando la Atlanta – se confruntă cu o misterioasă defecţiune tehnică. În pofida condiţiei lui (sau cine ştie dacă nu chiar datorită suplimentului de calm pe care aceasta i-l conferă?), el reuşeşte să-i salveze pe majoritatea pasagerilor. Toţi specialiştii cad de acord: numai un mare pilot ar fi fost capabil de o asemenea performanţă. Dar el tot trebuie să dea socoteală pentru condiţia în care se afla. Mai mult decît un portret de alcoolic şi mai mult decît o dilemă morală, filmul încearcă să dramatizeze misterul căilor prin care un suflet (de creştin) îşi poate găsi mîntuirea. Cuvinte încărcate religios tot revin în dialogurile sale – de pildă, „suflete“ în loc de „persoane“. Cuplul pe care-l alcătuieşte pilotul împreună cu o ex-maseuză dependentă de droguri e o variaţiune a cuplului dostoievskian ucigaş – prostituată. Şi, pe măsură ce se apropie Ziua Judecăţii (cînd, în faţa unei comisii de anchetă, păcătosul va trebui ori să mintă în continuare, ori să aleagă ispăşirea), scenaristul filmului presară, în numele Domnului, tot mai multe semne în calea sa. Totuşi, la standardele Hollywood-ului, degetele realizatorilor nu intră prea adînc în ochii spectatorilor, iar protagonistul minte şi manipulează pînă în al treisprezecelea ceas, în timp ce megaonorabilul actor care-l joacă nu pozează nici o clipă – metaforic vorbind – în vreo lumină necuvenit de bună.