Despre afacerea Film Menu, din interior (1)

25 martie 2015   Film

Marţi, pe 17 martie, o scrisoare deschisă a regizorului Radu Jude aducea în atenţia unui public mai larg un conflict abia ieşit dintre zidurile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC). Într-o tabără – conducerea universităţii, în frunte cu rectorul Adrian Titieni, dar fără decanul Facultăţii de Film, Sorin Botoşeneanu, care era suspendat de cîteva luni. În cealaltă tabără – redacţia revistei

, înfiinţată de Botoşeneanu în 2009, coordonată de lectorul universitar Andrei Rus şi scrisă în mare parte de studenţi ai Facultăţii de Film. Redacţia

scosese conflictul dintre zidurile universităţii (al cărei angajat sînt şi eu), tot printr-o scrisoare deschisă (semnată şi de mine), cu o zi înaintea intervenţiei lui Jude. În propria scrisoare, acesta îşi exprima admiraţia pentru revistă şi se arăta îngrijorat de posibilitatea suprimării ei de către conducerea UNATC. În cele două luni care precedaseră ieşirea ei în public, redacţia

ceruse conducerii, în mod repetat şi în zadar, să-şi explice intenţiile cu privire la revistă, intenţii pe care redacţia se simţea tot mai îndreptăţită să le privească drept ameninţătoare. Mai întîi, redacţiei i se adusese cu întîrziere la cunoştinţă o bizară măsură de austeritate luată de consiliul de administraţie al UNATC: astfel, bugetul revistei fusese redus pentru 2015 de la 72.000 de lei – cîţi îi fuseseră alocaţi în anul precedent – la 36.000 de lei, adică exact atîţia cîţi cheltuise de fapt în 2014 pe patru numere a cîte 3000 de exemplare; nimic nerezonabil pînă aici, numai că odată cu această tăiere de buget era impusă şi o tăiere de tiraj – de la 3000 la 1500 de exemplare. De ce să fie constrînşi să scoată doar 1500 de exemplare, din bani suficienţi pentru 3000? Era vorba despre o simplă gafă a consiliului de administraţie sau despre o măsură punitivă? Luarea la cunoştinţă a acestei măsuri de către redacţia

se petrecea pe fondul unei degradări accelerate a relaţiei dintre decanul Facultăţii de Film (şi „părintele“ revistei), Sorin Botoşeneanu, şi restul conducerii universităţii – nu doar rectorul Titieni, ci şi preşedintele senatului UNATC, Laurenţiu Damian. Tensiunile atinseseră un punct de vîrf cu ocazia unei şedinţe din ianuarie, în cursul căreia rectorul Titieni, printre altele, îi pusese în vedere coordonatorului

Andrei Rus, că spaţiul alocat redacţiei sale ar fi mai mare decît biroul rectorului şi îi reproşase că nu l-ar saluta cînd se intersectează pe coridoarele şcolii. În urma acestei şedinţe fusese redactată prima scrisoare oficială din partea Film Menu către conducerea universităţii, în care aceasta din urmă era rugată să-şi expliciteze nemulţumirile şi intenţiile. Conducerea a ignorat scrisoarea redacţiei. În schimb, la cîteva zile după tensionata şedinţă, rectorul Titieni îşi exercitase dreptul de a interveni pe fişa de evaluare profesională a lectorului universitar Rus, scăzînd punctajul acestuia. Rus îi scrisese din nou, cerîndu-i să-şi explice şi această acţiune (cu efect asupra salariului oricum modest al tînărului lector universitar). Titieni ignorase şi această cerere, în schimb mărise la loc punctajul lui Rus. O altă şedinţă a consiliului de administraţie adusese alte măsuri care loveau în

printre ele, o mustrare cu avertisment pentru coordonatorul Rus şi – mult mai grav – desfiinţarea firmei Atelier de Film, care, înfiinţată tot de decanul Botoşeneanu pentru a atrage fonduri către UNATC, derula, cu implicarea redactorilor

, un ambiţios proiect de traducere în limba română a unor cărţi fundamentale despre cinema. Această decizie le-a fost comunicată celor interesaţi nu în scris, ci oral, iar asupra părţii cu desfiinţarea firmei Atelier de Film s-a revenit ulterior. Redacţia a recidivat cu o nouă scrisoare către rector – de astă dată o cerere de primire în audienţă. Şi această cerere a fost ignorată. În aceste condiţii, s-a hotărît ieşirea în spaţiul public. 

N-aş fi reluat aici această poveste dacă, dincolo de confruntarea redacţiei

cu problemele de comunicare şi de transparenţă ale conducerii UNATC, ea n-ar fi fost totodată şi povestea unei alte confruntări – între feluri diferite de a înţelege relaţiile de serviciu, educaţia şi, nu în ultimul rînd, critica de film. În lumina acuzaţiilor repetate de elitism, aduse revistei

de către preşedintele senatului UNATC, Laurenţiu Damian (asta după ce, sub presiunea scrisorii publice a lui Jude, conducerea UNATC a acceptat în sfîrşit să stea de vorbă cu redacţia), merită amintit ce reputaţie de loc închis şi greu accesibil „oamenilor de rînd“ avea UNATC (mai ales unele secţii ale sale, precum cea de Regie din cadrul Facultăţii de Film) înainte de apariţia revistei şi a evenimentelor desfăşurate sub sigla ei – proiecţii gratuite de filme din toată istoria cinematografului universal, urmate de discuţii între redactori şi public, şi proiecţii gratuite de filme româneşti recente, urmate de discuţii cu echipele de realizatori. Redacţia nu exagerează atunci cînd afirmă, în scrisoarea ei deschisă, că activitatea ei a „contribuit la creşterea vizibilităţii UNATC-ului pe harta spaţiilor culturale din Bucureşti“. Şi în special la creşterea vizibilităţii Facultăţii de Film din cadrul UNATC-ului. Multă vreme, tot ce s-a ştiut despre aceasta, şi în special despre secţia de Regie la care predă Damian, este că n-ai cum să ajungi student acolo dacă n-ai bani, dacă nu eşti copilul cui trebuie etc. Probabil că reputaţia asta a fost la maximumul ei de putere pînă în ’89, dar nu s-a disipat nici după – în volumul ei de convorbiri cu Vartan Arachelian, Alina Mungiu-Pippidi sugerează că admiterea lui Cristian Mungiu ca student al secţiei respective s-a datorat unui telefon dat de ea cui trebuie. Iar pe la colţuri (inclusiv colţuri de UNATC) continuă să se vorbească şi în zilele noastre despre cum o bună parte dintre candidaţii admişi la Regie fac meditaţii chiar cu unii dintre profesorii din comisia care-i examinează, deşi, după cum am descoperit în perioada (2012-2014) cît am fost (datorită lui Botoşeneanu) prodecan al Facultăţii de Film (şi m-am gîndit cum să pun capăt acestei practici, în cazul în care ea chiar există), sînt greu de obţinut mărturii din partea unor persoane cu nume îndeajuns de răsunătoare încît să zgîlţîie ceva.

n-a schimbat cu totul această imagine a facultăţii; nici n-ar fi avut cum. Dar a făcut mult ca s-o contrabalanseze. Cîte ceva despre ce anume a făcut – şi despre ce animozităţi a stîrnit făcînd-o – voi povesti săptămîna viitoare.    

Mai multe