„Depinde ce fel de preot alegi să devii“ – interviu cu regizorul Daniel SANDU

Debutul în lungmetraj al regizorului Daniel Sandu, intitulat poetic Un pas în urma serafimilor, descrie atmosfera de penitenciar dintr-un seminar teologic ortodox din România. El însuși elev al acestei instituții acum două decenii, Daniel Sandu recuperează cu fidelitate trecutul, transpunînd pe peliculă fragmente din biografia proprie. Rolurile principale sînt interpretate de Vlad Ivanov – cabotinul și abuzivul părinte Ivan, și Ștefan Iancu – elevul seminarist care trece printr-o inițiere abruptă și traumatizantă. L-am invitat pe regizor să vorbim despre memorie și cinematografie, preoție și moralitate, credință și religie.

Ați declarat la premieră că geneza filmului a durat zece ani. De ce a fost respins filmul la CNC de atîtea ori și ce v-a făcut să nu renunțați la el?

Da, am calculat zece ani din momentul în care am bătut palma cu producătorul Ada Solomon și pînă cînd a avut loc premiera națională a filmului. Nu știu să spun motivul pentru care a fost respins an de an între 2009 și 2014, pot doar să speculez, cert e că am cîștigat abia după ce s-a schimbat conducerea CNC. Dar cred că producătorul filmului știe mai multe detalii despre motivele respingerii proiectului meu. Iar cînd a cîștigat concursul CNC, l-a cîștigat cu cea mai mare notă la debut. Nu am renunțat pentru că, în general, renunțarea nu prea e compatibilă cu firea mea. Cel puțin nu fără o luptă.

În tot procesul reconstituirii acelei etape ați consultat și foști colegi ai seminarului teologic de la Roman. Cum au privit ei filmul, mai ales că cei mai mulți au devenit probabil preoți și nu regizori?

Am consultat cîțiva colegi, și nu numai colegi, în privința unor elemente de specialitate pe care eu nu le mai stăpîneam suficient de bine. Pentru că voiam să evit orice posibilă eroare sau scăpare cu privire la elemente din universul bisericesc precum icoane, rugăciuni, slujbe etc. O parte dintre colegii mei de seminar au venit la premierele de la București și de la Piatra Neamț. Aproape toți au fost încîntați după ce au văzut filmul și mai ales mîndri că am reușit să îl fac pentru că știau de la întîlnirea de zece ani (din 2008) că vreau să fac acest film, dar între timp au crezut că va rămîne doar un vis al meu. Au fost însă și colegi nu foarte încîntați, țin minte că la premiera de la Piatra Neamț a fost un coleg de seminar care era atunci cu un an mai mare, iar acum e preot. La finalul filmului, a cerut microfonul, iar noi credeam că vrea să adreseze o întrebare. A început o mică predică despre cum unii oameni văd lucrurile frumoase, iar alții pe cele urîte și în final nu a spus că povestea nu e adevarată, ci că „unele lucruri ar trebui filtrate“. Or, asta face parte din mentalitatea de a ascunde sub preș lucruri pînă cînd preșul va sta pe valuri. Dacă filtram poveștile, existența filmului ar fi fost cam inutilă.

Un pas în urma serafimilor e mai mult despre Biserică, sau despre adolescență și alegeri, compromis, revoltă și ne­si­gu­ran­ță?

Eu spun că e mai mult despre a­do­lescenți și valori în sînul Bisericii. Este o instituție clădită pe un sistem ierarhic, iar baza ierarhiei începe cu seminariile teologice. Ele sînt, de fapt, temelia întregului sistem. Elevii seminariști sînt celulele care mai tîrziu vor forma țesutul instituției. Dacă celulele sînt compromise, sistemul va fi compromis și el. Iar la bază aceste celule sînt niște copii, niște adolescenți care se maturizează și învață lucruri de la superiorii lor, de la profesori sau de la elevii mai mari. Și descoperă că în acel sistem, ca și în viață, evoluția e asemeni unui joc de șah. Poți cîștiga partida de șah, dar dacă prețul este coruperea valorilor tale, cîștigul e în zadar.

Gabriel, personajul principal interpretat de Ștefan Iancu, ajunge să se îndepărteze de valorile creștine odată intrat într-o instituție în care ierarhiile se construiesc pe minciună și trădare. Poți deveni preot într-un context atît de fisurat?

Da. Poți deveni preot și asta se întîmplă și acum. Dar depinde ce fel de preot alegi să devii: poți să îți atingi scopul prin minciună și trădare și să devii preot sau poți să refuzi minciuna și trădarea și tot să devii preot, un alt fel de peot. Cei care folosesc minciuna și trădarea pentru a-și atinge țelul nu sînt neapărat mincinoși și trădători non-stop, ci se lasă seduși de gîndul că doar o minciunică și o trădare micuță-micuță, urmate apoi de multe fapte bune, n-ar fi grav. Dar, în opinia mea, o trădare conștientă, oricît de mică și urmată de oricît de multe fapte creștine de milostenie și generozitate, e tot o trădare. Iar ea ți-a compromis deja una dintre valori. Da, poți să te căiești, poti să înveți din experiență și chiar să devii preot, poate chiar unul bun. Sau nu. Calitatea morală a unui preot este raportul dintre suma valorilor păstrate și suma valorilor pierdute pînă la sfîrșitul vieții lui.

Cristian Mungiu nu a putut filma într-o biserică scenele din După dealuri. Cum a fost la voi interacțiunea cu instituția Bisericii?

Pentru scenele care necesitau să fie filmate în biserici am obținut aprobare doar în zona Sibiului. Oamenii de acolo au fost mai înțelegători decît cei din Moldova sau Muntenia, unde exista un control sever din partea Patriarhiei. Legat de clădirea seminarului din film, inițial eu mi-am dorit să filmez chiar în clădirea reală de la Roman, pentru un grad de autenticitate cît mai ridicat și pentru că atunci cînd am scris scenariul aveam în minte geografia acelei clădiri. Inițial, episcopul a fost de acord și apoi ne-a cerut scenariul. Noi aveam posibilitatea să oferim un scenariu mai cenzurat, dar am decis că nu ar fi cinstit din partea noastră, așa că am trimis versiunea completă. Iar din acel moment nu ne-au mai răspuns la telefoane. Cu greu am reușit să dau de cineva de la biroul lor de comunicare și le-am cerut un răspuns oficial negativ, dar nici asta nu au vrut să facă pentru a nu risca să trebuiască, într-o bună zi, să explice de ce au refuzat să ne lase să filmăm acolo.

Mă gîndesc că părintele Ivan are o smerenie contrafăcută. Tot el încurajează delațiunea, șantajul și manipularea. Ce aduce nou actorul Vlad Ivanov față de personajul din viața reală? Dar față de cinicul domn Bebe din 4, 3, 2?

Eu am urmărit șirul personajelor lui Vlad Ivanov încă de cînd l-am văzut în 4, 3, 2 și eram mirat că e distribuit doar în roluri negative. Cînd am început colaborarea cu el i-am explicat că personajul Ivan e undeva la limita dintre negativ și pozitiv, că e ceva nou în portofoliul de personaje spectaculoase ale lui Vlad, că e un personaj charismatic, un arlechin social, un joker care e convins că ceea ce face e bine și că, de fapt, el chiar vrea să facă lucruri bune, doar că folosește metode greșite, moștenite dintr-o altă epocă de care doar avem senzația că am scăpat. Fața de personajul Bebe din 4, 3, 2, el aduce charismă, o falsă prietenie și meticulozitate.

Ca spectator, am avut mereu senzația că religia și credința se suprapun. Există în film vreo scenă în care faceți trimitere la relația cu divinitatea sau nu v-ați propus să tratați acest aspect?

Cred că e scena în care Gabriel, interpretat de tînărul actor Ștefan Iancu, rămîne singur în paraclis și se duce în altar, căutîndu-l cumva. Și cînd descoperă simplitatea altarului cu aspect de backstage de scenă de teatru, fluieră ca o formă de provocare, ca și cum ar cere un semn al prezenței Sale. Iar semnul prezenței Sale apare sub forma cărții care își închide paginile. Și, ca o confirmare, acel element a fost neregizat, s-a întîmplat o singură dată la o singură dublă. Evident că fiecare dintre cei din echipă, cînd a văzut întîmplarea, a emis tot felul de teorii, „că era nouă cartea, că trăgea curentul“, toate lucrurile își pot găsi explicații logice pentru care ele se întîmplă, dar fiecare om își poate alege ce vrea să creadă. Eu cred că a fost un semn din partea a ceea ce numesc eu „producătorul tăcut“ al acestui film. Pentru că dacă acest film a fost să se întîmple, e poate pentru că „Cineva, undeva“ a vrut asta.

Ați lucrat și cu asistenți de regie. Cine sînt ei și în ce fel v-au ajutat?

L-am avut regizor secund pe Vali Hotea. Un tip cu experiență, cu mult umor și multă răbdare. A venit de multe ori cu soluții extraordinare de a rezolva obstacole. El a avut multe de îndurat, fiind cumva interfața dintre echipa de creație și cea de producție. Și am mai avut-o în echipa de regie pe Isabela Von Tent, o fată foarte harnică și dedicată proiectului. Ei doi și asistenții lor au reușit să facă față și să mă ajute să controlăm întreaga filmare. Iar pe partea de script am lucrat cu Andrei Ștefănescu și cu Ana-Maria Zanfirescu, doi oameni foarte simpatici și cu mintea limpede, care vînau orice scăpare sau eroare.

Au existat reacții ale reprezentanților Bisericii ortodoxe după lansarea filmului?

Oficiale, nu. Și nici noi nu am încercat să le obținem. Au existat însă reacții independente ale unor fețe bisericești cu mare influență și popularitate în mediul online. Cei mai mulți au criticat filmul cu săptămîni înainte de premieră. Deci domniile-lor nu-l văzuseră, dar asta nu i a împiedicat să-l judece și să-l critice. Mă rog, nimic nou aici.

De ce ați simțit nevoia să inserați la sfîrșit acele imagini de arhivă personală?

Pentru că mi s-a părut cea mai potrivită soluție de autentificare a faptului că povestea e bazată pe întîmplări reale. Dacă scriam doar un text „bazat pe fapte reale“ puteam fi contrazis pentru că mare parte a societății a început să devină imună chiar și la dovezi clare. În cazul filmului meu, cînd am întins pe jos acel covor de scrisori de la fete, mi s-a părut ceva extraordinar și eram convins că n-o să ne creadă nimeni peste ani de zile cînd vom povesti întîmplarea. Nici prin cap nu-mi trecea mie atunci că, două decenii mai tîrziu, ele îmi vor folosi ca autentificare a filmului meu. Iar acele imagini sînt doar un fragment de un minut dintr-un material mult mai amplu format din mai multe casete VHS. Dar am considerat că acel fragment e cel mai potrivit pentru povestea filmului.

a consemnat Roxana CĂLINESCU