"De la rolul din Marfa şi banii a pornit totul"

2 februarie 2012   Film

- interviu cu actriţa Ioana FLORA -

E genul de persoană care, după ce ai întîlnit-o, ai senzaţia că o cunoşti dintotdeauna. Pune ceva din naturaleţea sa debordantă fiecărui personaj pe care-l întruchipează pe ecran. Poate ca acesta e secretul prin care rolurile interpretate de Ioana Flora sînt atat de umane şi de ataşante.

Ai venit în Bucureşti din Banatul sîrbesc în anii ‘90. Ce a însemnat pentru adolescenta Ioana Flora, fiica poetului Ioan Flora, această schimbare?

Dacă e să ne luăm după adolescenta Ioana Flora, a fost o schimbare la o vîrstă destul de dificilă şi de sensibilă. Aveam 18 ani, eram în perioada în care începeam să leg nişte prietenii, să-mi formez un grup de prieteni, o apartenenţă. Lucrurile astea le-am lăsat în urmă atunci. Pe de altă parte, mă încîntau noutatea, oamenii noi, oraşul, ţara şi, în primul rînd, faptul că eram la Facultatea de Teatru, un vis văzut cu ochii. Ţin minte că, timp de cîteva luni, treceam cu troleul prin faţa, pe atunci, ATF-ului (Academia de Teatru şi Film) şi mă minunam de fiecare dată, pentru că nu-mi venea să cred că sînt studentă acolo. Cît despre fiica poetului, a înţeles mult mai tîrziu că aşa se cădea să facă un poet de limbă rom‰nă, să locuiască în ţara în limba căreia îşi scrie poeziile.

Faptul că nu făcuseşi şcoala în limba română a fost un handicap pentru alegerea ta de a face actorie?

Făcusem şcoala în limba sîrbă, e drept, dar rom‰na o vorbeam în casă. Dar, cum se-ntîmplă de obicei, în orice dezavantaj există şi un avantaj. Pe de o parte, într-adevăr, am muncit mai mult decît colegii mei, şi aici mă refer la dicţie, pronunţie, vocabular etc. Timp de cîţiva ani, îmi gîndeam mai întîi în sîrbă rolurile, apoi mi le traduceam în rom‰nă. Poate părea un chin. Pe de altă parte, cineva venit de altundeva poate aduce o nouă perspectivă lucrurilor, respectiv, jocului actoricesc. Făcînd un bilanţ, după aproape 20 de ani, limba nu s-a dovedit a fi un handicap, spre bucuria mea.  

Ce-ţi aminteşti din acei ani? Îţi plăcea Bucureştiul?

Îmi amintesc spectacolele pe care le-am văzut şi care m-au fascinat. Se juca Richard al III-lea, cu Marcel Iureş, la Teatrul Odeon, Pescăruşul, cu Valeria Seciu, Irina Movilă, la Teatrul Mic, Fuga, cu Ştefan Iordache, la Teatrul de ComedieÉ Îmi mai amintesc că nu aveam nici un reper indus vizavi de actori şi le descopeream talentul de una singură, fără să fi auzit sau să fi ştiut de ei. Îmi mai amintesc de colegii mei de an, pe care mă bucur să-i văd făcîndu-şi meseria cu brio. De pe Calea Victoriei, unde locuiam atunci, ajungeam oriunde pe jos. Verişorul meu era student la Arhitectură şi mergeam în Club A, în barul de la Litere. Bucureştiul era nou şi frumos pentru mine. Îmi descoperisem pasiunea pentru teatru, a fost o perioadă foarte frumoasă.

De la Marfa şi banii, filmul de debut al lui Cristi Puiu, au trecut mai bine de zece ani. Cît de important a fost rolul acesta pentru tine?

De la rolul din Marfa şi banii a pornit totul. Pentru mine a fost o şansă care a contat mult şi pentru următoarele roluri. Adrian Sitaru m-a chemat la Pescuit sportiv datorită rolului din Marfa şi banii, Bogdan Apetri - datorită rolului din Pescuit sportiv, Andrei Kohn - datorita rolului din Periferic. Filmul lui Cristi Puiu a fost, pentru o întreagă generaţie, dreptul la cuvînt. Aşa că nu ştiu cum ar fi decurs traseul meu actoricesc - mă refer la film - fără debutul meu din Marfa şi banii şi fără întîlnirea cu Cristi Puiu.

Probele pentru rol s-au desfăşurat în cîteva etape şi, de fiecare dată, numărul de candidaţi se micşora. De la 150 de tineri, cîţi eram la început (pînă şi faptul că se dădea, în sfîrşit, un casting adevărat, era o noutate), am rămas cei trei norocoşi: Dragoş Bucur, Papi (Alexandru Papadopol) şi cu mine. Şi atunci a început o adevărată şcoală: de la repetiţiile pentru film, pînă la vizionările filmelor pe care ni le dădea Cristi. Ţin minte şi acum indicaţii din timpul filmărilor, lucruri pe care le-am învăţat pentru tot restul carierei.

În Marfa şi banii, personajul tău, Betty, era o fetişcană naivă, care îşi însoţeşte un prieten într-o plimbare cu dubiţa de la Constanţa la Bucureşti. În Pescuit sportiv, joci o Iubi care iese cu iubitul la iarbă verde şi li se întîmplă tot felul de lucruri neaşteptate. Ce ne poţi spune despre rolul din recent filmatul Domestic, cel de-al treilea lungmetraj semnat de Adrian Sitaru?

Dacă în Pescuit sportiv Adrian mi-a cerut să încerc să fac o tipă acră, plictisită, sigură pe reperele proprii, rigidă, în Domestic mi-a indicat o cu totul altă direcţie - timp de o lună, la repetiţii, am încercat să găsim împreună o anume blîndeţe, calm, smerenie chiar, a Ilenei, personajul din film. E o femeie de o condiţie modestă, simplă, cu un umor involuntar, cu treceri imprevizibile de la ciondăneală la rîs naiv. Mi-a plăcut foarte tare căutarea asta. Şi cred că întreg contextul filmului este unul foate bun. Sînt nerăbdătoare să-l văd.

Cum îţi construieşti rolurile?

Alexandru Repan, profesorul din facultate, ne spunea că o piesă, respectiv un film, sînt ca o orchestră. Şi că fiecare personaj e cîte un instrument. Aşa am înţeles, de exemplu, la Marfa şi banii, că, de fapt, cuplul de acolo e cel al băieţilor, iar fata este doar un fel de trofeu. Şi mi-am asumat asta. Iar faptul că înţelesesem povestea şi care era importanţa personajului meu în întreg contextul mi-a creat nişte repere.

Studiul ăsta îl fac de fiecare dată cînd lucrez la un film nou: cine e personajul meu şi ce are de spus în întregul poveştii. Apoi, pentru mine contează foarte mult partenerii din film. Construiesc în funcţie şi împreună cu ei.

Există, de exemplu, o scenă din Periferic de care sînt mîndră şi care a fost lucrată împreună cu Andi Vasluianu şi Bogdan (Apetri), cu toate că în scenariu scena era cu totul altfel.

Şi aici ajung la cea mai importantă persoană: regizorul. Relaţia cu el şi ceea ce-şi doreşte el de la personajul pe care-l joc mi se par esenţiale. Mi s-a întîmplat să fiu atît de bine condusă, încît să mă mir şi eu că descopeream lucruri pe care nu le ştiam despre mine.

Te uiţi la filmele pe care le-ai făcut? Cum te raportezi la ele?

Normal că mă uit. Trec peste prima experienţă. A fost una de coşmar: eram la Festivalul de Film Dakino, la proiecţia Marfa şi banii, şi mă vedeam pentru prima oară pe un ecran mare. Timp de o oră şi ceva am avut o senzaţie de dedublare ciudată, îmi venea să fug acasă, să mă ascund de ruşine.

Dar, lăsînd această experienţă la o parte, mă uit la filmele mele pentru că aşa îmi dau cel mai bine seama unde e sau nu e bine din ce fac. Spre deosebire de actorii care urăsc să se vadă jucînd, eu mă verific în felul ăsta. Mă uit chiar şi la dublele din timpul filmării, îmi reglez lucruri tehnice, lucruri de detaliu, dar la care ţin foarte tare. Cît despre filme, mă raportez la ele, fireşte, subiectiv. Mă bucur dacă sînt apreciate, la fel cum accept şi criticile.

Ai vreo actriţă preferată?

Există multe actriţe pe care le admir, începînd cu Meryl Streep, Juliette Lewis, Juliette Binoche, Lili Taylor în Arizona Dream, Catherine Keener în Living in Oblivion, Isabelle Huppert în Pianista, Emily Watson în Breaking the Waves şi multe, multe altele.

În ce o să te vedem anul ăsta?

Anul trecut am avut norocul să lucrez mult. Aşa că anul acesta aştept cu nerăbdare să văd Domestic, scurtmetrajul 170 mp, în regia lui Andrei Kohn, Tatăl meu e cel mai tare, în regia lui Radu Potcoavă. Iar la teatru joc în piesa Grădinile groazei, la Odeon. Şi vor urma, probabil, şi alte proiecte. 

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: R. Chindriş

Mai multe