De la cinéma vérité la documentarul live

3 noiembrie 2011   Film

Preocupate atît de trasarea limitelor dintre diferitele genuri de film documentar (documentar etnografic, documentar observaţional, documentarul de TV, documentarul independent), cît şi de genul de documentare care iau naştere în zona intersectării documentarului cu new media şi Internetul (web-documentarul interactiv sau documentarul „live“), masterclass-urile din cadrul Astra Film Festival 2011 au fost deschise în primul rînd studenţilor la facultăţi de film, jurnalistică şi ştiinţe sociale, propunînd acestora vizionarea şi analiza filmelor în dialog cu cineaşti, critici, producători şi profesori de antropologie. 

Voyage-ul documentarist a debutat pe 25 octombrie, sub coordonarea regizorului Cristi Puiu, cu un film maraton de nouă ore, The West of the Tracks (Wang Bing, 2003), documentar observaţional compus din trei părţi interdependente – „Rust“, „Remnants“, „Rails“ – vizionat în primele trei zile ale festivalului. Printr-o viziune latentă, despre care Cahiers du Cinéma afirma că-l apropie pe Wang Bing de scriitorii ruşi, regizorul urmăreşte traseul agonizant al unui complex industrial din Shenyang şi al lucrătorilor acestuia. Silenţioasă, dar intruzivă, camera devine un martor aparent tăcut al evenimentelor, în care asistăm, pe rînd, la falimentului fabricii („Rust“), la falimentul destinului familiilor muncitorilor („Remnants“) şi al relaţiilor intrafamiliale („Rails“). Toată această anatomie epică a ţesăturilor sociale pe care filmul lui Wang Bing reuşeşte să le des/recompună în banda de celuloid este, de fapt, metronomul declinului sistemului manufacturier. Parte a antropologiei nontextuale, documentarul observaţional este considerat o ruptură radicală în modul de filmare documentaristă şi etnografică, fiind contestat mai ales pentru maniera în care camera se detaşează, obiectivîndu-şi subiecţii. Pe lîngă problematica acestei „distanţe“ pe care camera o ia în cazul documentarului observaţional, vizionarea The West of the Tracks în cadrul masterclass-ului coordonat de Cristi Puiu a stimulat o serie de discuţii şi despre o posibilă blurare a limitei dintre cinema şi documentar, raportul public-spectator, contaminarea subiecţilor de prezenţa camerei în cazul filmului documentar şi modul în care apariţia acestora în film poate deveni, ea însăşi, un performance. 

Cel de-al doilea curs din cadrul festivalului, o privire comparatistă între documentarul independent şi cel de televiziune, l-a avut ca moderator pe Michael Yorke, regizor de film documentar şi profesor de antropologie vizuală la University College London, LSE, SOAS, Oxford University şi Manchester University Granada Centre. Pornind de la fricţiunile dintre documentarul independent şi cel de televiziune, masterclass-ul a propus vizionarea „în oglindă“ a două documentare cu subiect similar – situaţia dramatică şi problemele de ecologie apărute în urma construirii unui baraj pe rîul Klamath din Oregon şi California, cea mai importantă zonă de creştere a somonilor în SUA: documentarul independent Fish On! (Diane Perlov, Frode Storaas, Liivo Niglas, 2008) şi documentarul de televiziune Upstream Battle (Ben Kempas, 2008). Dezbaterea, la care au luat parte şi regizorii celor două filme, a punctat principalele zone de interferenţă şi divergenţă dintre cele două genuri de documentar. 

Coordonat de Michael Stewart, profesor de antropologie culturală, iniţiator şi coordonator al modulului de film documentar la University College London şi director fondator al London Open City Film Festival, în tandem cu Adina Brădeanu, critic de film şi lector asociat la Universitatea Westminster, Londra, masterclass-ul din 29 octombrie s-a axat pe trasarea limitelor între genurile hibride de documentar, rezultate din fuziunea acestuia cu Internetul şi new media: web-documentarul interactiv sau documentarul „live“. Metabolizarea noile tehnologii media conduce la trangresarea limitelor documentarului care – aşa cum o demonstrează şi marele cîştigător al Astra Film Festival 2011, Z32, în regia israelianului Avi Mograbi – poate fi văzut ca un receptacul mult mai larg decît „24 fois la vérité par second“. 

Larisa Oancea este doctorandă în Istoria şi Teoria Artei la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti.

Mai multe