Cu pumnul în aer

● Ali au pays des merveilles (Franța, 1979), de Djouhra Abouda și Alain Bonnamy.

Redescoperit recent, restaurat în ultimii ani și re-lansat la festivalul de film documentar FIDMarseille în 2021, Ali au pays des merveilles / Ali în Țara Minunilor are multe de spus despre un curent cinematografic underground care, în paralel cu producția oficială – burgheză și flască –, dinamita circuitele alternative din Franța anilor ʼ70. În afară de cunoscătorii privilegiați, nu s-a știut mai nimic, în partea asta de lume, despre munca esențială a Djouhrei Abouda și a lui Alain Bonnamy, și abia acum putem înțelege ce am fi ratat: cîteva scurtmetraje plus acest extraordinar film de o oră, confecționate – acesta e cuvântul, dată fiind grija cineaștilor pentru fiecare cadru – cu toată furia, toată luciditatea și toată speranța avute la dispoziție. Ali au pays des merveilles prezintă viața imigranților algerieni obligați să trăiască precar pe șantierele și prin locuințele sociale insalubre ale Parisului. Pornit ca un documentar relativ convențional, în care o voce indignată ilustrează sau combate imaginea, filmul dă impresia că abandonează încet-încet toate amarele și se avîntă, propulsat de extraordinara compoziție a oudistului Djamel Allam, înspre terenuri virgine, în care imanența formei dă tonul unei picturalități dezlănțuite.

La limită, îmi vine să zic că Ali au pays des merveilles nu e cinema – e ritm frenetic, e precizie muzicală, e gîndire așezată în formă, e formă care explodează gîndirea: lucruri la care cinema-ul, artă „instalată”, a cam uitat să se gîndească. Chiar așa: cîte dintre filmele de astăzi se mai pot lăuda cu o asemenea vitalitate, o asemenea apetență pentru experiment, un așa tupeu de a scuipa adevăruri pline de fiere în mutra unei națiuni care privește cu nepăsare, silă, condescendență? Orice secvență izolată a filmului poartă în ea potențialul foc de artificii al traiectoriilor divergente, de la reverie cromatică la tratat de urbanism. Un oraș ni se dezvăluie în toată explozia sa luminoasă (copia restaurată arată superb), cu neoanele picante ale cartierelor roșii și cu regimurile de existență fragilă – dar totuși atît de vie – ce iau naștere în barăcile periferiilor. Un panoramic dă la iveală un bloc imens de apartamente; un traveling observă călătorii obosiți – în genere, oameni de culoare –, surprinși în lumina chimică a metroului; un jumpcut efectuează treceri brutale dinspre un ghetou al lucrătorilor înspre strada Rivoli, perlă a aristocrației, în timp ce vocea de pe fundal cîntă gloria Algeriei. De o viteză impresionantă a gestului care decide care imagine urmează cărei imagini, Ali au pays des merveilles permite, simultan, și o critică a acestui reflex facil care denunță disperat accelerarea lumii de azi.

Căci anumite lucruri își pierd relevanța dacă se văd vitregite de urgența, necesitatea și viteza cu care vin la pachet. Abouda și Bonnamy se apropie aici de munca de pionierat a sovieticului Dziga Vertov, care aspira să construiască prin filmele sale o nouă viață comună. Tot de construcție e vorba și acum: construcție prost plătită a imobilelor destinate francezilor cu bani; și construcție, la masa de lucru, a acestui trai infernal, asamblat pas cu pas din mici fragmente de real care își răspund în subteran, conectate prin firul invizibil al montajului. Aceeași lume e descrisă în ambele cazuri, dar entuziasmul vertovian – credința sa în capacitatea cinema-ului de a participa la avîntul noii lumi – a lăsat locul unui dans, nu mai puțin hipnotic, pe ruinele fumegînde ale vechiului ideal. Cum de Ali au pays des merveilles n-a prins nici o urmă de oxidare, în ciuda anilor care au adus cu ei stingerea luptelor militante? Aș zice că răspunsul ține de această stratificare a filmului, care face ca nedreptatea ideologică să fie trecută – să fie sublimată – printr-o sită pur cinematografică: genul de privire pentru care secvența de luptă și secvența de film permit porozități nebănuite. În sensul ăsta, filmul e un pas înainte față de încercări cruciale precum La Noire de... (Ousmane Sembene, 1966), sau Soleil Ô (Med Hondo, 1967), care încă-și mai puteau permite luxul de a se lăsa mîngîiate de justețea propriului discurs împotriva rasismului.

Ali au pays des merveilles vine zece ani mai tîrziu. Zece ani în care o bună parte din avîntul revoluționar confirmat de Mai ’68 a avut tot timpul din lume să fie înlocuit de măsuri reacționare. Zece ani care impun filmului să abandoneze orice dram de ingenuitate: cuvintele de ordine ale marxismului nu mai pot schimba lumea pe cont propriu, politicul a fost hărțuit și s-a refugiat în interstițiile dintre două imagini, în granulația peliculei, într-un splitscreen care acordă glas deposedaților din toate direcțiile. Consecința e simplă: a devenit imposibil să anticipăm efectele unui film, politicul e acolo unde nu-l aștepți. Ceea ce explică acest refuz al închiderii într-o luare de poziție așchioasă, care să ignore plăcerea aproape senzuală a unor cadre ce-și găsesc durata propice, a unei muzici repetitive care să cuprindă chinul de zi cu zi al ignoraților. Djouhra Abouda și Alain Bonnamy au produs aici o mostră de cinema dispusă să se ia la trîntă cu actualitatea fără a-și pierde din complexitatea invențiilor (și intervențiilor) posibile. Simptomatic, Abouda a abandonat ulterior cinema-ul în favoarea muzicii, iar Bonnamy s-a consacrat mai departe arhitecturii și fotografiei. Nu putem decît să visăm la conținutul arzător pe care l-ar fi produs dacă și-ar fi continuat demersul radical împotriva opresiunii.

Ali au pays des merveilles este disponibil pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.