Copiii nimănui
● Tori et Lokita (Belgia-Franța, 2022), de Jean-Pierre și Luc Dardenne.
Frații Dardenne își continuă în Tori et Lokita vastul proiect de solidarizare cu deposedații societății contemporane. Cariera lor arată ca un centru de primire în care obidiți de tot soiul – de la imigranții est-europeni ai anilor ’90-2000 la migranții africani ai ultimului deceniu, laolaltă cu perenele clase de jos ale locului – sînt dintr-odată îndreptățiți să-și spună povestea și să fie priviți. De data asta îi avem în centru pe Tori (Pablo Schils) și Lokita (Joely Mbundu), doi copii de culoare care pretind că sînt frați, lucru care va fi rapid demascat pentru spectatori, într-o scenă în care cei doi fac repetiții cu povestea oficială de spus autorităților. Plăcerea degustării – folosesc intenționat un termen burghez – acestei povești ține de hîrjoana permanentă a omisiunilor și a revelațiilor, care pînă la final trebuie să se soldeze, în mod invariabil, cu o victorie zdrobitoare a celor din urmă: filmul nu e o ficțiune de luptă, ci își resoarbe atitudinea militantă într-un plot de bun-simț, care să confirme, în chip de consolare provizorie, triumful moralității. Cineaștii sînt iarăși purtați de o credință umanistă în forțele binelui, pe cît de înduioșătoare, pe atît de vetustă.
A nu se înțelege greșit: o atitudine vetustă nu e neapărat ceva greșit – ba chiar aș îndrăzni să spun că, raportat la trend-urile festivaliere mai la modă, toate puse pe furat ochii și dat în spectacol, misiunea compensatorie a duo-ului regizoral are ceva nobil și grandios în ea. Și asta în ciuda direcției tot mai „minimaliste” și mai patriarhale față de posibilitățile ficțiunii de care au dat dovadă mai recent. Ultimele filme ale fraților Dardenne sînt operele unor lucrători cinstiți, niște realizări care prezintă atît virtuți, cît și limitări, și care ne acompaniază loial prin aceste vremuri tot mai complexe, în mijlocul cărora speră să facă puțină lumină. De unde și paradoxul acestei metode de lucru, mereu curioasă de noile provocări ale Europei, pe care le plachează însă pe un vechi dispozitiv. În spatele acestor „Tori” și „Lokita” nu se ascund niște persoane ale căror drame vin să preia prim-planul – ele reprezintă, mai curînd, avatarul imuabil al omului exploatat, dar descurcăreț, mai apropiat de faptul divers din ziar decît de terenul antropologic. El este arhetipul eroului dardenneian.
Cu toate acestea, nu li se poate imputa fraților Dardenne absența unei documentări minuțioase. Dimpotrivă, fibra socială a filmului este, ca de obicei, executată foarte abil, pentru a da naștere unei țesături de destine aflate la periferia societății, care n-au de ales decît între a umili și a fi umilite. Găsim aici un bucătar cu accent care se ocupă cu traficul de droguri, un mahăr care se ocupă cu traficul de persoane, și pe acești doi pioni prinși într-un purgatoriu administrativ care îi abandonează la mîna infractorilor, undeva în afara radarului restrîns al diverselor plase sociale. Ce jenează întrucîtva e distanța implicită față de subiect, pe care cineaștii ar fi putut să o mascheze printr-o ficțiune mai arzătoare: nu o distanță etică, fiindcă frații Dardenne nu sînt dintre aceia care își apropriază, oportunist, o suferință „cu trecere” azi, ci o distanță ireparabilă a biografiilor, cu influențe asupra privirii puse în joc de film: o privire ce aparține unor creatori din altă lume, prea puțin încercați în mod direct de cele arătate.
Astea fiind spuse, persist în a crede că forma de cinema practicată de frații Dardenne și de Ken Loach (și, la un nivel ceva mai elevat după mine, de Robert Guédiguian) rămîne necesară astăzi, pentru că ea lovește la temelia urilor de tot soiul (rasism, clasism, xenofobie) cu mijloacele unui cinema simplu și direct. Tori et Lokita nu e un vîrf de gîndire politică și estetică, dar e, printre altele, privirea unui copil pus să rejoace drama unui întreg continent – deja o provocare de cineast. În materie de impuls empatic, cunosc puține intrări mai eficiente decît această împletire de film social și melodramă. Mai mult, Tori et Lokita interesează pentru că optimismul amoral al personajelor de odinioară a luat acum locul unei angoase reale, apăsătoare, în ton cu sentimentul global de deznădejde prilejuit de politicile tot mai autoritare puse acum pe șine, care aruncă filmul într-o rezoluție mohorîtă. Aici nu mai e vorba, ca în trecut, de personaje care ajungeau la lumină ca prin minune și realizau că și-au condus viața după principii greșite – aici e vorba de personaje al căror însuși drept la viață, o viață demnă și lipsită de griji, trebuie cîștigat prin chin și prin foc.
Tori et Lokita va fi proiectat în cadrul unei retrospective Jean-Pierre și Luc Dardenne, la festivalul „Les Films de Cannes à Bucarest“.
Victor Morozov este critic de film.