Copiii lui Sitting Bull

● Songs My Brothers Taught Me (SUA, 2015), de Chloé Zhao.

Luna aceasta, MUBI prezintă filmul de debut al regizoarei Chloé Zhao, care e în cărți pentru a triumfa la Oscar cu Nomadland: iată o ocazie pentru a-i vedea la lucru meșteșugul artistic, care încă de aici promitea apariția unui talent genuin. Zhao combină, în Songs My Brothers Taught Me, observația antropologică de precizie, lăsată să fermenteze discret grație unei dramaturgii care se strecoară printre întîmplări mici, de zi cu zi, cu o prezență constantă a actorilor neprofesioniști, chemați să interpreteze roluri care, în loc să-i separe de viața lor obișnuită, se confundă cu ea în bună măsură. Rezultă o senzație de intimitate cu cele povestite, care degajă iluzia unui adevăr eliberat în aer scenă cu scenă: pe urmele regizorului Jean Vigo, am putea spune că ce face Zhao intră în categoria „ficțiunilor documentate”, dar chiar și așa parcă tot am rata ceva – sentimentul că astfel putem pătrunde, pe urmele camerei sale de filmat, într-o lume mai mult sau mai puțin autarhică, pe care n-am văzut-o niciodată așa. Cînd cinema-ul reușește să schimbe unghiul, propunînd o contra-imagine împotriva unor clișee insuficient scuturate, se cheamă că misiunea sa fundamentală a fost îndeplinită.

Songs My Brothers Taught Me se petrece în Rezervația Pine Ridge din Dakota de Sud, acolo unde și azi mai trăiesc urmașii unor căpetenii sioux de odinioară precum Sitting Bull sau Crazy Horse. E parte din magia – sau blestemul – acestui loc, de care Zhao trebuie că e pe deplin conștientă, ca spectatorii să fi plutit în aerul său uscat de cînd e cinema-ul printre noi, fără a-l fi văzut niciodată cu-adevărat. Cînd Zhao ne dezvăluie rezervația, știe prea bine că peste acele cadre cu case șubrede și mașini cu tabla îndoită orice cinefil va așeza, ca într-o supraimpresiune născută din reflex, CinemaScop-ul larg și lustruit al westernurilor clasice, cu luptele lor avîntate și eroii lor de neuitat. Problema acelor westernuri, desigur, e că făceau invariabil parte din narațiunea omului alb, orchestrată de el și pentru el; adesea indianul, dotat cu tot soiul de costume fistichii, nu era mai mult decît un simplu element de decor. Zhao e politică doar pe margine: numele lui John Wayne, bunăoară, apare în film ca parte a unui vers dintr-o melodie de radio, care nu trimite la nimic mai larg. Ce vreau să spun e însă că filmul nu poate funcționa decît readucînd la viață fantomele acestei mitologii și apoi inversînd datele de pornire.

E vorba despre doi frați, adolescentul Johnny Winters (John Reddy) și sora sa mai mică Jashaun (Jashaun St. John), confruntați cu moartea fulgerătoare a tatălui lor, împătimit al rodeo-ului și figură mitică prin părțile locului – mai multe neveste, cîteva rînduri de copii –, pe care nu o vom vedea niciodată, dar care va pluti asupra acestei povești ca un spectru greu. Multe synopsis-uri vorbesc despre dilema dureroasă a lui Johnny, declanșată de această absență a tatălui: mai poate pleca spre Los Angeles în compania prietenei sale, așa cum plănuia, lăsînd-o deci pe Jashaun singură cu o mamă care cînd e, cînd nu e acasă? Ce-i drept, filmul adaugă atît de multe straturi narative în marginea acestei decizii, încît devine tot mai complicat să-i localizezi centrul de greutate. Dar m-aș hazarda să zic că puține relații au funcționat mai bine pe ecranele americane ale ultimului deceniu decît această legătură tandră între frate și soră, care insuflă filmului cam tot ce-i trebuie pentru a-l transforma într-un studiu de personaj memorabil: multă tandrețe, ceva poezie și un lung șir de gînduri imposibil de transpus în cuvinte. E suficient ca pe ecran să apară Jashaun pentru ca imaginile să dea piept cu un val de emoție de pe creasta căruia totul se vede mai ascuțit: camera îi scrutează în repetate rînduri chipul trist, care dă la iveală un suflet de copil ce a văzut prea multe pentru vîrsta sa, fără a-i smulge din misterul impenetrabil care e doar al său.

M-am topit de fiecare dată cînd am văzut-o pe Jashaun; mi-am dat seama că în tăcerile ei pline de sens, rod al unor dureri care sînt prea puternice pentru a fi rostite, stă înscrisă trauma unei comunități suspendate între două temporalități neclare și captivă unei lipse de perspective. Încă mai există oameni care călăresc în filmul lui Zhao, la fel cum există și albi cu pălării de cowboy și mustăți lungi, cărora nu știu dacă aș vrea să le aflu opțiunile politice. Ca orice fragment de lume care se încăpățînează să întîrzie cu progresul, fără a înțelege prea bine dacă o face din rezistență sau din abandon, rezervația filmată de Zhao descoperă o melancolie care nu prea are pe unde să se scurgă, astfel că se acumulează sensibil. Melancolie de-a dreptul malickiană, într-atît de clar este faptul că, în toată filmografia sa (care mai cuprinde și The Rider, un alt film frumos despre Midwest-ul invizibil), Zhao a oscilat între no man’s land-uri, nomadland-uri și aceste faimoase Badlands, decorul comun al debutului său și al debutului lui Malick. Ca orice anchetă etnografică ce se respectă, Songs My Brothers Taught Me se lovește de o dificultate teoretică: pe măsură ce explicitează și luminează zone de umbră, apar noi și noi întrebări, mereu mai spinoase. Forța filmului e să nu se grăbească cu răspunsurile, evitînd să-și bramburească traiectoria cosmică pe care o descrie prin peisajele vaste ale terenului de investigație – iar cu tăcerile sale, croite după asemănarea tăcerilor lui Jashaun, fiecare e liber să facă ce vrea.

Songs My Brothers Taught Me este disponibil pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.