Contemplînd-o pe Marina Abramovic

2 mai 2017   Film

● Dincolo de zona de confort – Marina Abramovic în Brazilia / The Space in Between: Marina Abramovic and Brazil (Brazilia, 2016), de Marco Del Fiol. 

Documentarul performativ-poetic regizat de Marco Del Fiol despre călătoria spirituală în Brazilia a Marinei Abramovic, artistă cunoscută îndeosebi pentru experimentele sale în domeniul artelor performative, e o paralelă fără prea mari merite estetice între diferite ritualuri mistice, prezentate de un oficiant, culese din diferite locuri şi culturi braziliene (a căror componentă etnografică filmul nu o pune în contex), la care Abramovic asistă ca observator sau în care se implică direct, şi spectacolele sale senzaţionalist-radicale, cu practici care testează lucruri precum limitele fizice şi mentale ale corpului. Pentru cunoscătorii artei Marinei Abramovic, ritualurile la care sunt supuşi brazilienii bolnavi, care vin să se trateze de boli grave prin nişte operaţii foarte îndoielnice din punct de vedere medical (fără anestezie, folosind ceea ce pare a fi o stare de hipnoză, fără mănuşi chirurgicale, cu instrumente rudimentare precum cuţite, într-un mediu departe de a fi aseptic) ar trebui să le amintească de spectacolele sale de explorare a limitelor propriei sale corporalităţi, precum cel în care foloseşte o ruletă rusească cu cuţite. Dacă Marina Abramovic percepe ritualurile prin care trece ca o exprimare a individualităţii sale artistice, un performance şi o sursă de explorare ca oricare alt spectacol al său, regizorul Marco Del Fiol ar fi putut să aibă o perspectivă mai largă, oferindu-ne, de pildă, explorarea acestor forme de spiritualitate, poveştile acestor oameni care trec prin experienţe extreme ale căror motivaţii ar putea să difere de motivaţiile artistei, de cunoaştere prin arta performativă, documentarea felului în care practicanţii trăiesc pe pielea lor (la propriu) ritualurile (trataţi în cele mai multe cazuri ca pe un personaj colectiv), sau desfăşurarea ritualului ca proces, de la început şi pînă la capăt, însă camera se concentrează aproape exclusiv pe experienţele ei. Ingerarea unor substanţe halucinogene e, de asemenea, asemănătoare altor experimente făcute de Abramovic luînd anumite medicamente folosite de obicei pe pacienţii în stare de catatonie, iar discursurile unei practicante despre evoluţia spirituală pe care o presupun aceste ritualuri corespunde cu multe declaraţii ale artistei. Această paralelă dintre dimensiunea de spectacol a respectivelor ritualuri şi propriile sale acte performative e subliniată şi prin inserarea unor momente de contemplaţie, de obicei în natură, în peisaje deschise, precum cascade în care se scaldă, văi în care meditează, ape în care pluteşte, care se remarcă, în ciuda dimensiunii voit performative, printr-o stereotipie îngroşată de poster cu un guru feminin.

Ceea ce se poate observa cu uşurinţă este faptul că vocea documentaristului (a regizorului) nu ajunge să se distingă clar de cea a personajului său principal. Interpretarea acestor ritualuri, aparţinînd Marinei Abramovic, reiese ca una spiritual-generică (un ritual nu e mai apreciat ca altul, nici nu există vreo experienţă pe care artista să o refuze), fără a aparţine în mod distinct unei religii. Cît din concepţia filmului i se datorează regizorului Marco Del Fiol şi cît i se datorează Marinei Abramovic e greu de stabilit şi pentru că, deşi filmul nu ascunde prezenţa unui cameraman şi a unei camere (depărtîndu-se de un stil observaţional), această implicare a celorlalţi participanţi la procesul facerii filmului sau felul în care a influenţat prezenţa lor desfăşurarea acestor ritualuri nu e pusă în discuţie. Sunt decorurile în care este fotografiată şi filmată artista concepţia sa sau a regizorului documentarului? Care e poziţia lui Marco Del Fiol faţă de nişte experienţe spirituale la care nu are acces? Camera o urmăreşte în momentele cele mai intense ale acestor experimentări, însoţită de vocea artistei pe post de narator, care ne oferă explicaţii despre ceea ce a trăit, iar imaginea e voit imersivă, cu efecte impresioniste care amintesc de un horror. Faptul că filmul nu implică spectatorul printr-o cunoaştere a contextului acestor practici, prin înţelegerea motivaţiilor diferite a celor care trec prin ele şi a specificităţilor fiecărui ritual, face experienţa documentată mai degrabă una privată, personală, aparţinînd Marinei Abramovic, bizară şi totodată perfect confortabilă pentru un observator exterior. 

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe