"Comedia trece rareori graniţele ţării" - interviu cu regizorul Slobodan SIJAN

18 septembrie 2013   Film

Divanului degustătorilor de film şi artă culinară, eveniment organizat de Fundaţia pentru poezie „Mircea Dinescu“, s-a îndreptat anul acesta spre comedia balcanică. Am avut bucuria să stau de vorbă cu regizorul sîrb Slobodan Sijan, care a regizat filmul intitulat Cine cîntă acolo? / Ko to tamo peva (1980), proiectat în seara deschiderii festivalului. Filmul a primit Premiul Juriului la Montréal, Premiul Arena de Aur la Pola şi a fost votat de Academia Iugoslavă de Film drept Cel mai bun film iugoslav din toate timpurile. Cine cîntă acolo? relatează povestea unui autobuz plin de călători care merg spre Belgrad. Bătrînul proprietar al autobuzului, împreună cu fiul său, transportă un cîntăreţ de operă, un vînător, un cuplu, un militar în retragere şi doi lăutari ţigani.

Filmul dumneavoastră punctează un moment istoric: invazia trupelor germane în Belgrad, în ziua de 5 aprilie 1941...

Nimeni nu va uita data de 5 aprilie 1941 în Serbia, cînd s-au distrus clădiri, au murit oameni, iar focul a făcut ravagii. Nemţii au ars Biblioteca Naţională, şi nu a fost un gest întîmplător. Cărţile vechi au ars complet, genocidul cultural a fost perfect. Era într-o zi de Paşti, cred că nemţii au vrut să arate sîrbilor că Paştele e o zi potrivită pentru bombardament... Cînd eu am scris scenariul, am vorbit de o realitate contemporană, şi s-a întîmplat ca producătorul să citească un articol într-un cotidian, în care se anunţa că, la început, primele bombe au aruncat în aer un autobuz. Dar scenele de război ne-ar fi costat enorm, aşa că am decis împreună să scriem finalul filmului cu personajul principal – autobuzul –, care a sfîrşit prin a fi bombardat.

Cum aţi ales actorii?

O parte dintre ei sînt actori de film celebri în fosta Iugoslavie, dar fac parte din şcoli de film diferite. Şoferul de autobuz, interpretat de Pavle Vuisic, este extrem de cunoscut, ceilalţi sînt ceva mai tineri, dar la fel de celebri. Cine cînta acolo? l-a consacrat pe Slavko Stimac, mirele din film, care a jucat apoi şi în Underground de Kusturica. Scena de dragoste din pădure a rămas un reper pentru cariera lui actoricească.

E o scenă cel puţin memorabilă…

Am vorbit întîi cu producătorul Milan Zmukic, care m-a somat iniţial s-o tai din scenariu, pe motiv că e prea complicată ca să iasă bine... Se temea că va ieşi prost, dar nu s-a mai plîns după ce filmul a intrat în cinematografe, iar secvenţa a devenit foarte populară.

Actorii din film au jucat şi în binecunoscuta trupă de teatru Atelier 212, făcînd sala plină cu piese avangardiste şi teatru absurd, de Alfred Jarry, Eugen Ionescu, Beckett şi mai ales Dusan Kovacevic, care a scris şi scenariul pentru filmul meu. Am folosit şi actori neprofesionişti, pe care i-am distribuit în film astfel: cine nu era în autobuz, unde e miezul acţiunii, a fost considerat actor neprofesionist. Am găsit, din întîmplare, un tip mic de statură, cel care, în film, e personajul care ară şi opreşte autobuzul cu scandal, gesticulînd aiurea. E un ţăran autentic, de fapt, care s-a dovedit a fi un actor impecabil şi foarte intuitiv, cu o memorie formidabilă. Celelalte personaje care apar, de regulă pentru a opri autobuzul, sînt din zona unde am filmat, adică la 50 de km de Belgrad, unde se află şi un teren de vînătoare.

Dar mireasa?

Mireasa (Neda Arneric) este o actriţă celebră, cu un palmares impresionant în teatru, film de autor şi film de televiziune. Nu am vrut ca actorii să interpreteze „la unison“, i-am îndreptat spre nuanţe şi direcţii diferite, ca să evit monotonia. Pentru că autobuzul era foarte mic şi camera trebuia să prindă neapărat şi un actor, am ajuns la o înţelegere ca întreaga echipă să fie prezentă pe toată durata filmării. Mulţi dintre ei erau deja actori consacraţi, aveau contracte la teatre, dar filmau, apoi fugeau spre scenă. Am turnat doar 21 de zile şi, pentru că bugetul nu era mare, a trebuit să fim foarte cumpătaţi cu pelicula de 35 de mm şi nu am folosit deloc lumină artificială. Doar scena de pe malul lacului, cu dansul şi focul, a avut nevoie de lumină. Am deschis acoperişul autobuzului pentru a accentua lumina naturală.

Muzica din film intră foarte bine în poveste...

Muzica e semnată de Vojislav Kostic, un compozitor excelent. Puştiul care îl însoţeşte pe ţiganul lăutar e nepotul compozitorului, nu cîntă în film, dar joacă bine. Am făcut înregistrarea şi am pus playback-ul cu băiatul care face pe lăutarul şi comentează şi istoria din film. Ţiganul lăutar imită foarte bine, dar nu cînta el. Culmea e că a ajuns şofer de autobuz. Chiar dacă instrumentele muzicale sînt ciudate, refrenul cîntecului din film e asociat multor comedii balcanice. S-a pus în scenă şi un balet, dar, după părerea mea, dansul modern a fost mai degrabă conformist.

În film, seducătorul interpretat de Dragan Nikolic nu ştie să cînte, dar e actor uriaş, care a jucat, printre altele, şi în When I am Dead and White / Kad budem mrtav i beo, regizat de profesorul meu, Zivojin Pavlovic. Dragan Nikolic e un fel de Marcello Mastroianni al Balcanilor, dar, din păcate, nu ştie multă lume de el.

Aţi spus că, într-un fel, comedia este subevaluată astăzi. De ce credeţi asta?

Cred că e o realitate tristă, cu care nu putem decît să ne consolăm. Nu mă refer doar la filmele cinema-ului balcanic. Umberto Eco avea dreptate cînd scria, în cartea Numele trandafirului, că oamenii nu ştiu să înţeleagă adevărata comedie. Cînd analizezi o comedie, e greu să prinzi nuanţele; de la Aristotel am aflat măcar bazele teoretice, din fericire, dar ştim cu toţii că, în Evul Mediu, umorul era considerat indecent...

În fine, scenariul filmului meu nu a fost aprobat cu uşurinţă pentru că vorbeam de un grup, de o entitate. Filmul a rulat în SUA şi în Franţa şi a făcut săli pline. Dar, în cele mai multe cazuri, comedia trece rareori graniţele ţării unde a fost turnată...

Unde sînt astăzi comediile autentice?

Pe de o parte, nu sînt bani de filme, în toată Europa, iar ca regizor, a garanta o comedie de succes e un lucru aproape imposibil. Banii se duc acum, în principal, pe filme cu subiect social, iar comediile trebuie să fie neapărat comerciale. În concluzie, e foarte greu să primeşti bani pentru scenariu şi, din păcate, acest gen cinematografic nu are „impactul social“ dorit. Dacă apare o dramă, se presupune că intră deja în circuit internaţional. Este, aşadar, doar o chestiune de abordare, dictată de un context mai larg. Dacă nu cîştigi un premiu la Cannes sau la Berlin, comedia are şanse slabe să fie distribuită internaţional.  

a consemnat Roxana CĂLINESCU 

Mai multe