Clooney x 2
● Descendenţii / The Descendants (SUA, 2011), de Alexander Payne; Ziua trădătorilor / The Ides of March (SUA, 2011), de George Clooney.
Nu putea să dureze. Anul începuse prea bine, cu un Fincher, un Polanski, un Eastwood şi o ecranizare very high class după John le Carré. Înapoi, aşadar, la mediocritatea cea de aproape toate săptămînile a produselor distribuite pe piaţă, fie ele şi binecuvîntate cu prezenţa lui George Clooney şi cu nominalizări la Oscar.
Descendenţii (Clooney plus cinci nominalizări) e regizat (şi, în parte, scris) de Alexander Payne, ale cărui filme aveau cîndva şi dinţi. Cel mai recent dintre ele e un amestec de soap opera şi sitcom, înălţat cu cîteva trepte pe scara hipsterelii de faptul că cele două registre nu sînt defalcate clar – pentru confortul unui spectator dresat să depindă de semnale neechivoce şi neamestecate de tip asta-e-de-rîs-aia-e-de-plîns –, ci îşi amestecă semnalele în moduri oarecum incomode. De pildă, la aflarea veştii că soţia sa recent căzută în comă îl înşela cu un alt bărbat, aproape-văduvul jucat de Clooney aleargă furios la nişte prieteni de familie, cu intenţia de a smulge de la ei tot adevărul, numai că, locuind în Hawaii, aleargă în nişte cipici de pescar ce lipăie caraghios pe asfalt. Mai tîrziu, muribunda e vizitată la spital de soţia amantului, care a venit să se împace cu ea (simbolic, căci ea n-o poate auzi), însă pe măsură ce vorbeşte se înfurie. Cele două fiice ale protagonistului (10, respectiv 17 ani) sînt ultrahormonale (mai ales cea mică) şi ultramoderne (cea mare e accesorizată cu un prieten care arată ca o reclamă vie – sau antireclamă, depinde de privitor – la marijuana), dar sînt programate să se cuminţească progresiv şi pînă la urmă să-şi demonstreze delicateţea sufletească (e valabil şi pentru prietenul stoner). Sub blînda zodie New Age în care a fost conceput acest film, lucrurile nu se pot termina decît într-un singur fel – prin împăcare generală: viii cu morţii, viii cu viii şi fiecare dintre ei cu el însuşi – şi călătoria pînă acolo, cu toate micile incongruenţe care agrementează peisajul, cu toate acele mici intruziuni ale farsescului pe domeniul seriosului, rămîne mai degrabă o plimbare drăguţă, ferită de cine ştie ce încercări. Ca actor, Clooney mimează frumos (şi în mod repetat) încasarea unei veşti devastatoare (soţia îl înşală; soţia chiar îl iubeşte pe celălalt bărbat; socrul crede că e vina lui), dar, cu toată bunăvoinţa lui de a imita perplexităţile unui om de rînd, îi e imposibil să şteargă total semnele exerciţiului îndelungat al regalităţii hollywoodiene, al drepturilor divine pe care i le conferă şarmul; cu el în rol, numele personajului – Matt King – nu sună chiar atît de ironic cum ar fi trebuit. La rîndul său, decorul paradisiac al Hawaiiului ar fi trebuit să joace în permanenţă un rol sofisticat-ironic (asta ca să nu joace doar ca reminder cum că şi bogaţii plîng), numai că pentru asta ar fi fost nevoie şi de un regizor mai capabil să dea personalitate vizuală artei sale, or, Payne e departe de a fi un stilist al imaginii cinematografice.
Prezent pe ecranele noastre şi cu un al doilea film – Ziua trădătorilor, pe care l-a şi regizat –, Clooney e încă şi mai departe de a fi aşa ceva. Pe plan vizual, actorii sînt totul în filmul lui: Philip Seymour Hoffman şi Paul Giamatti în rolurile şefilor de staff electoral ai celor doi aspiranţi la postura de candidat al Partidului Democrat în alegerile prezidenţiale; Clooney însuşi în rolul candidatului charismatic; Ryan Gosling în rolul unui membru al staff-ului său, care chiar îl crede; şi Evan Rachel Wood în rolul unei interne care i-a văzut adevărata faţă. Decizia de a arăta că adevărata lui faţă este una de fustangiu fără inimă îi scuteşte pe scenarişti (printre care Clooney însuşi) de efortul de a chestiona serios sistemul în sine şi puterea individului ales preşedinte (care a concentrat tot felul de speranţe asupra propriei persoane) de a schimba ceva în cadrul acestuia; e mult mai lipsit de riscuri (dar şi de miză) să-i mai ţină o dată publicului lecţia veche (şi nu tocmai aplicabilă în cazul obamaniei, deşi e rezonabil de presupus – pe baza CV-ului de activist al lui Clooney – că deziluziile acesteia au inspirat atmosfera filmului) despre oameni cu două feţe, cu vorbe dulci şi caractere urîte blablabla. Şi, odată luată această decizie, restul de mutări scenaristice se reduce de la sine la un repertoriu de formalităţi melodramatice destul de puerile – sacrificarea mielului (adică a vieţii celui mai nevinovat dintre personaje) şi întîlnirea la ceas de taină ce se lasă cu reproşuri şi şantaje. Oarecum paralelul duel-ca-de-şahişti în care sînt angajaţi cei doi şefi de staff (cu Gosling ca piesă de sacrificiu) e mai stimulant intelectual-moral (într-o manieră à la David Mamet) decît aceste deja-văzute-şi-răs-văzute melo-tribulaţii catalizate de un delict sexual, dar, una peste alta, există mai multă actualitate politică (precum şi mai mult cinema) într-un film ca Planeta maimuţelor.