Cinefilaj

● Box (România, 2015), de Florin Șerban.

Pe jumătate film despre un talent sportiv în ascensiune, pe jumătate poveste de dragoste imposibilă (sau improbabilă), Box are un lucru important în comun cu filmul anterior al lui Florin Șerban, Eu cînd vreau să fluier, fluier: e un hibrid între filmul de public și Noul Cinema românesc. Bifează toate etapele-cheie ale unei intrigi familiare, fiind cît se poate de „scris“ și previzibil în evoluție, dar totuși mizează pe autenticitatea rezultată din distribuirea într-o dramă „de cartier“ a unor actori neprofesioniști, care prin spontaneitatea gesturilor lor se integrează perfect în peisaj. Rafael Florea, în rolul unui băiat (cu același prenume) din Sibiu pe care boxul îl scoate din sărăcie, spală maşini ca şi cum e job-ul lui dintotdeauna, iar atunci cînd se antrenează, lumea din jur dispare şi toată atenţia i se concentrează pe mişcările de box. Șerban, împreună cu directorul de imagine Marius Panduru și monteurul Eugen Kelemen, lasă aceste momente să se deruleze pînă cînd detaliile și ritmul mișcării devin autonome, pînă cînd ele transcend importanța narativă a respectivului moment. La fel, cînd antrenorul (Narcis Romulus Dobrin) îl umilește pe Rafael, abuzul lui de putere e un spectacol de sine stătător, personajul capătă dimensiuni nesolicitate direct de plot. Cu toate astea, faptul că Box petrece mai mult timp în corzi decît în acțiune nu-l scoate din clișeele despre băiatul simplu cu suflet de aur pe care lumea amenință să-l înfrîngă: chiar dacă Florea face o primă impresie puternică datorită blîndeții și interiorizării sub care par să se ascundă resurse de violență latentă, în final actorul e, la fel ca George Piștereanu în …fluier, captiv între limitele pe care i le trasează filmul.

Într-un al doilea fir narativ din Box, Rafael o urmărește pe străzile Sibiului pe o actriță mai matură decît el (Hilda Péter), de care aparent nu-l leagă nimic – dar nimic! – în afară de obsesia lui pentru ea. Dincolo de persistența urmăririi, nimic nu îl face pe băiat să pară un pericol evident. O mare parte din timp, camera stă pe silueta lui Péter, care înaintează grațios și fără să privească în spate, iar lungimea acestor cadre duce Box dincolo de filmul de gen, dincolo de autenticitatea documentară, într-un adevărat exercițiu formalist. Aceste secvențe amintesc puternic de En la ciudad de Sylvia / În orașul Sylviei de José Luis Guerín, un alt film în care un bărbat urmărește pe străzi o femeie de care nu îndrăznește să se apropie, doar că filmul lui Guerín dezamorsează în final romanțiozitatea fadă a obsesiei lui. (Protagonistul e artist și vede în jur numai poezie, în timp ce alții vor să trăiască în pace în cotidian.) La Șerban, pe de altă parte, urmarea instinctului e o formă de sinceritate, care e o formă de spiritualitate, deci îl ridică pe Rafael deasupra comportamentului (schematic-interesat) al altora din film. Asta readuce Box în parametrii filmului de gen – oricît de fără speranță ar părea totul, trebuie cumva să se termine mai bine. 

● Nude Area (Olanda-Polonia, 2014), de Urszula Antoniak.

Proiectat în Bucureşti la prima ediţie al festivalului Feminist and Queer (FAQiff), filmul regizoarei poloneze Urszula Antoniak, turnat în Amsterdam, e tot un exerciţiu de filaj cinefil, de data asta explorînd obsesia unei fete tinere (albe şi burgheze, interpretată de Sammy Boonstra) pentru o altă fată tînără (dintr-un mediu religios, dar şi mai sărac – Imaan Hammam), a cărei scînteie se aprinde într-un (nu neapărat erotic) duş comun. O ironie prezentă încă de la începutul filmului e că fata-obiect-al-dorinţei se ascunde de privirile bărbaţilor, conform tradiţiei islamice, ţinîndu-şi strîns părul lung şi creţ şi acoperindu-l cu un hijab înainte să iasă în public, însă tradiţia nu prevede măsuri de apărare împotriva femeilor care sînt atrase de acelaşi sex.

Erotismul din Nude Area e puternic stilizat: scenele de intimitate sînt rare şi reprezentate voalat, iar nuditatea pare filtrată prin atenţia urmăritoarei; pentru fiecare cadru cu piele neacoperită decît de stropi de apă, există două sau trei prim-planuri cu chipurile celor două care sugerează cum se intensifică pasiunea lor. Relaţia se consumă în cîteva luni, sau poate mai repede, iar secvenţa de la duş e re­lua­tă de mai multe ori, sau cel mai probabil filmul conţine mai multe secvenţe plasate aici. Altfel spus, dilatarea momentelor în care se întîlnesc cele două şi salturile temporale sugerate vag – tehnici cinematografice frecvente din repertoriul modernist – ne complică munca dacă încercăm reconstituirea unui şir de evenimente; optînd pentru urmăriri tăcute, ne privează și de contextualizarea pe care o dă dialogul de obicei. Contează în principal fluctuaţiile atracţiei lor, cronologia e de importanță secundară.

A doua ironie a filmului e că, lăsînd comentatorilor puţine repere concrete de care să se agaţe, pe mulţi îi provoacă să suprainterpreteze diferenţa de clasă socială – care într-adevăr se manifestă, prin raportul de putere al iubitelor, dar foarte puţin. Miza lui Nude Area pare mică pe lîngă temele convenţionale (fapte eroice, Holocaustul, disoluţia familiei) ale cinema-ului polonez; cînd filmele de aici sînt cu fete tinere, de obicei sînt despre avort. Paradoxal, e o interpretare mai curajoasă că Nude Area – bine făcut, elegant variat, întotdeauna subtil – e doar atît cît e. 

Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.