„Cînd încep un proiect, mă uit la un film de Cassavetes“ – interviu cu actriţa Nina HOSS

3 iunie 2015 Film

Yella

Barbara

Phoenix

Christian a fost cel care a vrut să mă cunoască. Nu a făcut un casting pentru primul film la care am lucrat împreună, aşa că ne-am întîlnit într-un restaurant italian şi pur şi simplu am stat de vorbă. Cred că avea impresia că sînt o actriţă blondă şi prostuţă de 21 de ani. Discuţia de la restaurant a fost o modalitate de a-mi testa inteligenţa.

a fost prima noastră colaborare. Ne-am dat seama destul de repede că ne place foarte mult să lucrăm împreună şi că eu am un fel de simţ special pentru personajele pe care le scrie el. La începutul filmărilor pentru

am avut la un moment dat o scenă în tren. În timp ce tehnicienii aranjau platoul, Christian mi-a dat deja scenariul pentru următorul film. Într-un fel, a fost un

continuu de colaborări.

De ce spun mereu da? Pentru că ce facem noi e o încercare neîntreruptă de a spune o poveste. Lucrăm la un proiect, Christian are deja o idee pentru alt proiect, iar personajele sînt cumva înrudite între ele, prin felul în care se luptă cu viaţa, cu societatea în care trăiesc, prin felul în care încearcă să-şi găsească un loc în lume. În poveştile lui Christian, eu joc rolul unor femei care tînjesc toate după un loc în propria viaţă. Şi nu renunţă la speranţă, deşi le e greu să se adune şi să găsească în ele credinţa că se vor descurca pînă la urmă. Asta e povestea pe care o spunem în filmele noastre, şi e o poveste fără sfîrşit.

În plus, e un noroc uriaş să găseşti pe cineva cu care să poţi colabora iar şi iar fără să ai senzaţia de repetiţie, cineva căruia să-i ridici mereu mingea la fileu şi invers.

Spuneaţi într-un interviu că uneori cunoaşteţi povestea următorului film încă din faza de scriere a scenariului şi că puteţi influenţa modul în care e construit personajul pe care urmează să-l jucaţi. A fost şi cazul lui Phoenix?

Nu stau şi scriu scenariul împreună cu Christian. Dar e adevărat că, încă din punctul zero al unui film, îmi spune ideea la care lucrează şi apoi, tot punîndu-i întrebări, ajung să înţeleg mai bine personajul. Eu vin din lumea teatrului, acolo unde eşti obişnuit să plonjezi într-un personaj, ascultîndu-ţi mai degrabă instinctele, nu raţiunea. Aşa că încerc să pun întrebări, să aflu de ce personajul acţionează aşa şi nu altfel, şi în felul ăsta ajung uneori să-l influenţez pe Christian. Aşa s-a întîmplat şi cu

. Doar că, de data asta, am pus mai multe întrebări legate de personajul masculin. Decide oare să nu ştie că femeia aceea e soţia lui? Care e relaţia cu ea? Am încercat să înţeleg de ce Nelly se străduieşte atît de mult să fie cu el. Deşi ştiu că filmul spune o poveste mult mai vastă decît o simplă istorie de amor, eu trebuie să înţeleg pe cît posibil fiecare detaliu legat de această relaţie. În

, joc rolul unei persoane extrem de traumatizate, care tocmai a scăpat dintr-un lagăr de concentrare. Nu e cineva care vorbeşte despre asta treizeci de ani mai tîrziu. E o femeie care şi-a pierdut demnitatea, care pur şi simplu nu s-a mai simţit om o vreme, care a crezut că o să moară. E ca şi cum ar fi fost o cu totul altă persoană. Şi tot ce-a făcut-o să reziste în lagăr a fost credinţa în dragostea bărbatului care o aşteaptă. Se încăpăţînează să nu lase lucrul ăsta să se destrame şi luptă pentru el. Cînd îşi dă seama că situaţia e puţin diferită, dar că, fiind cu bărbatul acela, învaţă din nou să fie ea însăşi, alege să treacă printr-un proces dureros, pentru ca, în final, să renască din propria cenuşă. Altfel decît sperase, dar cîştigîndu-şi independenţa şi înţelegînd că nici una dintre părţi nu se poate preface că nu s-a întîmplat nimic, că tragedia Holocaustului n-a existat. Îi ia ceva vreme să admită asta, dar pînă la urmă înţelege că nu poate merge înainte fără să accepte lucrul ăsta.

Filmul e povestea unei femei care şi-a pierdut identitatea şi care trece printr-un proces violent de reconstrucţie. Se poate spune că e şi povestea Germaniei de după Război?

Da, desigur. În timpul filmărilor, nu m-am gîndit la asta, dar sigur că, în sinea mea, ştiam. Nu e neapărat o metaforă, Christian nu filmează metafore. Dar, dacă vrei, poţi să vezi în filmul ăsta o poveste personală sau poţi să vezi şi să simţi rădăcinile istoriei Germaniei, pe care încă ne luptăm să le acceptăm. Această parte de istorie a lăsat în urmă ceva de netăgăduit, a lăsat ceva în oameni. S-a întîmplat ceva cu ei şi trebuie să vezi asta. Cînd supravieţuitorii Holocaustului s-au întors acasă, nimeni nu i-a întrebat nimic, cum a fost acolo, ce li s-a întîmplat. Pentru că erau toţi prea ocupaţi să-şi reconstruiască ţara şi se asigurau că nu vor fi nevoiţi să spună ce rol au jucat în toate astea. În anii ’50, peste Germania s-a lăsat o mare tăcere. Apoi a trecut vremea şi întrebările legate de Holocaust au ieşit la suprafaţă, pentru că tăcerea devenise de nesuportat. Nelly trece prin acelaşi tip de negare iniţială. Doar că la ea vine din şoc, nu din vină. De asta mulţi supravieţuitori au ajuns să se sinucidă după ce au scăpat din lagăre, pentru că nu au ştiut cum să-şi împărtăşească ce au trăit ca să se poată vindeca.

Ştiu că vă documentaţi masiv înainte de un rol. În ce a constat documentarea pentru Phoenix? Aţi vorbit cu supravieţuitori ai Holocaustului?

Nu, dar am citit foarte multe cărţi. Inclusiv Herta Müller, pentru că felul în care scrie despre foame în

m-a făcut să înţeleg ce înseamnă să trăieşti într-un lagăr, cum arată viaţa de zi cu zi într-un astfel de loc. Ca să pot aduce această parte de istorie în prezentul minţii mele, al corpului meu, am citit Imre Kertész, Jean Améry, Liana Millu, autoarea unei cărţi esenţiale despre viaţa femeilor la Birkenau – experienţa femeilor în lagăr e cu totul diferită de cea a bărbaţilor. De asemenea, am mai citit

, care a scris despre toate stările prin care treci atunci cînd te întorci din lagăr, cum reacţionează oamenii, muţenia lor.

M-am uitat şi la documentare, cum ar fi

al lui Claude Lanzmann, în care oamenii povestesc istoria şi poţi să-i priveşti în ochi, să înţelegi trauma care e îngropată adînc în ei şi care izbucneşte din cînd în cînd. Şi cum încearcă s-o plaseze undeva unde să devină inofensivă, dar nu pot. Nici unul dintre ei nu poate. Există mereu un moment de implozie, care mi-a arătat prin ce trece personajul lui Nelly. Complet pierdut, complet lipsit de speranţă.

Documentarea mi se pare o etapă absolut necesară în înţelegerea unui personaj. Fără asta, n-aş şti de unde să încep. Nu joci viaţa ta, joci viaţa altcuiva, chiar dacă e ceva închipuit, nu real. Şi trebuie să-i dai cît mai multă profunzime şi bogăţie interioară. Deşi e vorba de ficţiune, nu de reconstituirea istoriei, trebuie să absorbi cît poţi dintr-o anumită epocă, pentru că pur şi simplu sînt lucruri pe care nu ţi le poţi imagina, trebuie să le ştii.

La finalul filmului, interpretaţi absolut răvăşitor „Speak Low“, un cîntec luat dintr-un film din anii ‘40, One Touch of Venus, despre o statuie care prinde viaţă. Seamănă destul de mult cu povestea lui Nelly.

Da, aşa e. Deşi la început ne-am dorit un cîntec al lui Marlene Dietrich, „Wenn ich mir was wünschen dürfte“. Îmi place la nebunie şi s-ar fi potrivit foarte bine. Dar i-am zis lui Christian că s-ar putea să fie mai complicat, pentru că Charlotte Rampling îl cîntă în

Şi n-am vrut ca oamenii să facă legătura între cele două filme, povestea nu avea nevoie de comparaţia asta. Christian a căutat alt cîntec şi l-a găsit pe ăsta. Culmea e că e cel mai bun cîntec pe care l-am fi putut alege, se potriveşte atît de bine cu tot ce voiam să spunem la finalul filmului, mai ales dacă de gîndeşti în ce stare se afla Kurt Weil cînd l-a scris, la puţină vreme după divorţul de Lotte Lenya.

Aş vrea să încheiem cu John Cassavetes, unul dintre regizorii dvs. preferaţi.

Da, mă întorc mereu la filmele lui. Sînt într-o admiraţie perpetuă faţă de Gena Rowlands şi de felul în care joacă toate acele roluri minunate. Sigur că fiecare actriţă visează să joace într-un

al ei sau în

Ceea ce au pus Cassavetes şi Rowlands în filmele lor e profund legat de substanţa vieţii, e şi foarte riscant, şi foarte cald, şi distrus, şi foarte plin de umor, dar simţi mereu această adîncime a vieţii. Cassavetes a zis la un moment dat: „Filmele mele vorbesc despre dragoste. Asta e tot ce mă interesează, dragostea“. E un cîmp foarte vast, trebuie să-l priveşti îndeaproape şi cu ochii larg deschişi, cu tot cu ura care vine la pachet, cu tot cu tandreţea şi cu greutăţile. Cassavetes avea o înţelegere formidabilă a jocului actorului. Ştia să-l pună în valoare cu enorm de multă energie. Cînd încep un proiect nou, mă uit la un film de Cassavetes şi asta îmi dă putere şi mă face să dau tot ce am. Chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, dar măcar mă străduiesc.

a consemnat Luiza VASILIU

Foto: Schrammfilm