Celebrity karaoke

● Rock pentru totdeauna / Rock of Ages (SUA, 2012), de Adam Shankman.

Rock pentru totdeauna e un musical din aceeaşi specie ca şi Mamma Mia! (2008): karaoke-musical-ul (sau jukebox-musical-ul), spectacol constînd în asmuţirea unei liote de celebrităţi hollywoodiene asupra unei selecţii de refrene arhicunoscute – ABBA în Mamma Mia!, pop-rock optzecist aici –, fără prea mari eforturi de a converti refrenele respective în extensii „organice“ ale unui story. Plasat în epoca din care provine muzica şi în împrejurimile unui club de noapte (fictiv) în care s-ar fi produs formaţii legendare, story-ul de-aici e arhetipal – coborînd din Greyhound pe Sunset Strip din L. A., unde a adus-o visul ei de a ajunge cîndva pe scenă, ingenua Sherrie (Julianne Hough) calcă pe urmele eroinelor unui şir de filme ce se întinde de la prototipicul 42nd Street (1933) pînă la decadentul Showgirls (1995). Cu ajutorul unui băiat la fel de pur ca ea (Diego Boneta), care-şi aşteaptă şi el marea şansă, Sherrie devine chelneriţă în legendarul club, al cărui proprietar dur-dar-drept (Alec Baldwin) are necazuri cu datoriile şi cu un cuplu de politicieni conservatori (Catherine Zeta-Jones şi Bryan Cranston), porniţi la război împotriva rockului, în numele lui Dumnezeu şi al Familiei. Speranţele clubului şi ale junilor primi se leagă de pogorîrea zeului rock Stacee Jaxx (Tom Cruise), pentru un mare concert. Aşadar, la fel ca în basmele şaizecisto-contraculturale ale lui John Waters (după al cărui film din 1988, Hairspray, regizorul lui Rock of Ages chiar a făcut în 2007 un remake), celor liberi (aici, rockerii) li se opun cei încuiaţi (politicienii) şi cei mercantili (impresarul lui Stacee Jaxx, jucat de Paul Giamatti).

Numai că ceea ce oferă Rock of Ages e – vorba criticului David Edelstein – „un fel de Waters disneyficat“ – igienizat, mainstreamizat (şi heterosexualizat). Pentru început, muzica identificată aici cu spiritul libertăţii – spiritul pe care familisto-religioşii nu pot să nu-l urască, iar impresarul nu poate să nu-l trădeze atunci cînd realizează că sînt mai mulţi bani de făcut din boyband-uri de tip New Kids on the Block – e un pop-rock şlăgăros, mai mult decît un pic cheesy, care – vorba unui alt critic american, Andrew O’Hehir – n-a stîrnit niciodată controverse şi n-a reprezentat niciodată vreo subcultură mai ameninţătoare (la adresa valorilor tradiţionale) decît, eventual, „subcultura oamenilor-care-mai-dau-din-cînd-în-cînd-drumul-la-radio-atunci-cînd-sînt-în-maşină“: nu e chiar o muzică de pus pe un soclu neoşaizecist de la înălţimea căruia să li se scuipe în cap boyband-urilor de tip New Kids on the Block. Apoi, cu toate picăturile de sudoare alcoolizată şi degeţelele de groupies care se aleargă pe torsul mereu gol al lui Stacee/ Cruise, Rock of Ages e un film în care dragostea e mai degrabă pufoasă, striptease-ul – mai mult îmbrăcat, iar fumatul – strict interzis.

Succesul de care a avut parte acest spectacol pe Broadway, înainte de a fi transformat în film, n-are cum să fi datorat prea mult abilităţilor de caricaturist ale libretistului Chris D’Arienzo, responsabil (deşi numai în parte) şi de scenariul filmului: extravaganţele de life-style atribuite personajului Stacee (de pildă, e nedespărţit de o maimuţă purtătoare de uniformă cu epoleţi) sînt lipsite de fantezie, după cum şi parodia de discurs conservator anti-rock e mult mai slabă decît cea oferită uneori (în mod neintenţionat, bineînţeles) de the real thing (mă gîndesc, de pildă, la articolul prilejuit lui Mihail Neamţu de moartea lui Michael Jackson); bref, scenariul e atît de leneş încît nu-i dă nimic de jucat unui actor ca Paul Giamatti. Regia numerelor muzicale se reduce şi ea la două strategii aplicate fără nici o artă. Una e montajul paralel, prin care două sau mai multe planuri spaţiale sînt puse să danseze un fel de pogo bezmetic – de pildă, cu ocazia numărului „I Love Rock’n’Roll“ (cîntat împreună de Hough, Boneta, Baldwin şi Russell Brand, fără ca aceştia să se afle cu toţii în acelaşi loc) sau a numărului „Hit Me with Your Best Shot“ (cîntat şi dansat, într-o biserică, de Zeta-Jones şi de o cohortă de alte cucoane evlavioase – e unul dintre puţinele numere în care se poate vorbi despre o coregrafie –, în timp ce soţul personajului ei, retras în casa parohială împreună cu o secretară, primeşte cu gratitudine o bătaie la fund). Cealaltă strategie e fondu-enchaîné-ul, prin care numere ca „Waiting for a Girl like You“ sau „Heaven (Isn’t Too Far Away)“ sînt făcute să se prelingă pe ecran cu o siropoşenie al cărei caracter asumat – se cere apreciată într-un spirit camp – nu compensează pentru penuria de soluţii regizorale. Partea de cinema din acest spectacol tinde spre zero la sută. Restul e celebrity karaoke, abordat de Zeta-Jones cu voinicia probată şi în Chicago, abordat de Cruise cu fizicalitatea contorsionistă (trăgînd spre expresionism, dacă nu chiar spre kabuki) exhibată şi în Magnolia sau Tropic Thunder şi, în fine, abordat de Baldwin cu o sobrietate binevenită, avînd în vedere că revelaţia personajului său cum că ar fi gay e pusă în scenă astfel încît să solicite genul de toleranţă ce se manifestă prin hăhăieli groase.