Celebrităţi în oglindă

By the Sea / Pe malul mării (SUA-Franța), de Angelina Jolie Pitt.

Al treilea film regizat de Angelina Jolie e și primul dintre acestea în care joacă, precum și primul de după un deceniu – adică de la Mr. & Mrs. Smith (regia Doug Liman, 2005) – în care formează un cuplu cu Brad Pitt, partenerul ei din viața reală. Toate acestea constituie un bun punct de plecare pentru speculaţii despre cît din film e ficțiune și cît e autobiografic, iar campania de promovare a filmului îl ambalează de asemenea ca pe un film indie făcut cu libertate artistică deplină, intim și delicat, lipsit de orice ornamentaţie narcisistă. Însă indiciile că nu e tocmai aşa încep din trailer, care ar putea fi o reclamă remontată la Chanel No. 5 cu scenografie glam şaptezecistă, şi sînt reconfirmate de filmul propriu-zis iar şi iar. Dacă există vreo modalitate ca starurile, care sînt deja cuvinte-cheie pe pagina agenţiilor de ştiri, să treacă de imaginea lor publică și să producă un proiect cu adevărat personal, By the Sea nu o demonstrează nicidecum. E o pastişă vagă și fără discernămînt a cinema-ului de artă european al anilor ’60-’70 (un pic din L’avventura, un pic din L’Année dernière à Marienbad) şi de mai tîrziu (The Sheltering Sky şi alte mostre de civilitate descusută din genul botezat de criticul Andrew O’Hehir „oameni albi pe vreme caniculară“). Efectul artistic predominant e o specie obosită și snoabă de ennui, care și-a făcut apariția pe ecranul cinematografului cu mult înainte de Pitt și Jolie și a devenit un loc comun în audiovizual. Întrebați orice student la film – s-a confruntat deja cu stilistica respectivă pe platoul unui film de școală.

By the Sea are lucruri care lipsesc din alte filme și îi favorizează succesul, deși ele nu țin decît tangențial de valoarea artistică. E distribuit de Universal Pictures, astfel încît a ajuns să aibă în primele zile cam tot atîtea încasări precum Carol de Todd Haynes, preferatul criticilor dintre filmele produse în 2015 în Statele Unite. A avut un buget de 10 milioane de dolari (și 27 de milioane, după alte surse). E filmat în Malta (se petrece pe Coasta de Azur, dar acolo e imposibil de găsit în zilele noastre un colț de plajă retras) și îl are ca director de imagine pe Christian Berger, colaboratorul stabil al lui Michael Haneke, a cărui grijă principală aici a fost ca interioarele să fie luminate comparabil de puternic cu exterioarele, cu luminozitate de-malul-mării. Actorii de plan secund sînt toți mult mai talentați decît le-o cer partiturile actuale: în rolul barmanului înțelept, Niels Arestrup; în rolul iubiților inocenți din camera alăturată de hotel, Melvil Poupaud și Mélanie Laurent – deşi cei doi au 42, respectiv 32 de ani şi poartă o aură de sofisticare în răspăr cu actualul rol pentru oricine e la curent cu arthouse-ul european. Toate resursele astea sînt un sprijin consistent, mai ales pentru ceea ce Jolie Pitt numește un film mic și personal, iar motivele pentru care ar putea veni spectatorii la film sînt mult mai multe decît cele pentru care ar alege să rămînă; asemenea răsfăţ nu prea e tipic pentru filmele de festival, care se nasc mai mult sau mai puţin egale în drepturi şi datorii, ci amintește tot de Hollywood.

Intriga din Pe malul mării e un roleplay de cuplu nu foarte complex. Pitt e Roland, un scriitor care a avut cîndva succes, iar acum are un blocaj și exagerează cu alcoolul, dar dragostea pentru soția lui pare să fi rămas de mai bine de un deceniu neschimbată: împărţind cu ea camera de hotel neîncăpătoare, oricît de brutal şi de frecvent ar fi respins, e afectuos şi răbdător. Vanessa e nevasta lui depresivă, care a fost cîndva dansatoare și pare să fi primit o educație aleasă, iar acum se ţine la distanță de Roland dintr-o angoasă nenumită, dar aspiraţia ei către frumuseţe perfectă pare să fi rămas neschimbată: oricît de răvăşită pe interior ar fi Vanessa de sentimentul eşecului şi de gînduri de suicid, machiajul şi îmbrăcămintea sînt impecabile; nici o dimineaţă nu e atît de neagră încît să nu-şi pună măcar gene false.

În ciuda plasării filmului într-o izolare undeva-departe şi a spleen-ului pietrificator, personajele sînt statutul lor social, alături eventual de faptul că pot vorbi cu localnicii în franceză. Cel mai important în drama lor matrimonială e faptul că au căzut de foarte sus; au fost cîndva frumoși, dar acum au eșuat în trai boem fără chef de viață și în senzualitate fără sex. Relația lor dă semne de revigorare abia pe la jumatea filmului: cei doi încep să spioneze printr-o gaură din perete tînărul cuplu francez din camera învecinată, care a venit la acelaşi hotel să îşi consume luna de miere – şi încă cu o intensitate pe care noţiunea de „tînăr cuplu francez“, în acest film deloc ferit de clișee, nu o sugerează pe deplin. Voyeurismul lor complice îi apropie, dar nici speranța asta nu poate fi cu totul roditoare într-un film atît de grav.

Luînd un pic de distanță față de protagonista fragilă și tarată, vedem că ceea ce face Jolie Pitt pentru By the Sea e (măcar logistic) mai solicitant și energic. Ca actriță, joacă rolul pasiv, de femeie a cărei recuperare depinde cu totul de soț; ca regizoare, e nevoită să țină sub control tot platoul – inclusiv propria ei prestație de vulnerabilitate incontrolabilă. Într-un interviu pentru The Telegraph, povestește cum a ajuns să dea instrucțiuni echipei de filmare în timp ce stătea în cadă, pregătind cadrul în care intră soțul ei în baie și o găsește acolo zăcînd apatică. Trebuie să fi avut multe astfel de treceri spectaculoase de la supraveghere energică la priviri absente, doar că prima parte nu e pe ecran.

Față de alte actrițe, Jolie este mai con­știentă de imaginea ei publică; s-a împăcat cu ideea că viaţa ei privată nu e privată oricum și face eforturi ca măcar s-o prezinte cum vrea ea. E într-un punct de cotitură, ca sex-simbol care a împlinit anul acesta 40 de ani şi s-a confruntat cu probleme de sănătate pe care fanteziile masculine nu le au niciodată, dar femeile reale, da. Astfel, devine uşor de recunoscut în Vanessa un fel de portret al lui Dorian Gray în care Jolie Pitt îşi exorcizează demonii, dar tot e un pas înapoi de la a spune lucrurilor pe nume, aşa cum a reuşit să facă în trecut. În By the Sea, arta imită viaţa şi o face prost.

Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.