Cei doi prieteni
● Matthias et Maxime (Canada, 2019), de Xavier Dolan.
Xavier Dolan a revenit pe teritoriul – geografic și tematic – care l-a consacrat. Interesul pentru relațiile cețoase care se leagă uneori între oameni – ceva pe muchia dintre prietenie tandră și iubire reprimată – i-a rămas tot acolo, dar anii au trecut: Dolan, încă fascinat de pornirile explozive ale tînărului care a fost odată, și-a pus acum gluga pe cap și s-a pierdut prin peisaj, într-un colț de cadru. Rezultatul acestui pas în spate e Matthias et Maxime, un film melancolic care se zbate să mai păstreze ceva din iluzia că anii cei mai buni încă se află înaintea noastră.
Ca de fiecare dată cînd Dolan scormonește în propria biografie, inspirîndu-se din ce are la îndemînă, rezultatele sînt de calitate: aici urmărim un grup de tovarăși in their early thirties, care se reunesc din cînd în cînd pentru vreun party băiețesc. Perioada pe care o traversează e problematică: zilele de haiducie, cu droguri din belșug, au apus de mult – sînt cel mult evocate cu nostalgie și jenă; unii dețin deja job-uri în mari corporații și umblă în costume lucioase, alții încă mai copilăresc și visează la cai verzi pe pereți. Cu toții încă se întorc seara în casa părinților, trăgînd mai mult de ideea unei găști decît de o gașcă propriu-zisă, întîrziind momentul în care se vor consacra chestiilor „de adulți“: o relație de dragoste „serioasă“, o rutină clară etc. Cînd doi dintre ei, Matt (Gabriel D’Almeida Freitas) și Maxime (Xavier Dolan himself), ajung să se pupe pentru o scenă oarecare dintr-un film studențesc, se-aprind niște sentimente pe care mai ales Matt – care pare cel mai împăcat cu tranziția spre o viață călîie – le credea încuiate într-o debara a adolescenței.
În nota specifică lui Dolan, atracția care înmugurește în sufletul lui Matt e tratată riscant, pe buza kitsch-ului: ezitările, precum și elanurile subite de care acesta e capabil, ca atunci cînd începe să alerge pe stradă înspre Maxime, au ceva dintr-un videoclip cheesy al unei trupe de puști imberbi. Altă dată, în scena cînd Max-Dolan se ceartă cu mama lui – obișnuita femeie singură, uzată de stilul de viață nesăbuit –, camera simte nevoia să ne bage în ochi o fotografie de demult cu familia fericită. Dar filmul, construit pe calapodul acestor personaje care nu știu încotro s-o apuce, prinse într-un limbo dureros, are momentele lui: nimic mai înduioșător decît să-l vezi pe Dolan, după ce și-a epuizat toate trucurile stilistice în niște rateuri prin Franța și America, revenind la vechea rețetă și pretinzînd că face asta în glumă – vezi referințele la Denys Arcand, „Elmodovar“, precum și personajele pe care le cheamă Ruiz și Rivette, după marii cineaști moderniști. Prin toată această aparentă bășcălie cinefilă – o puștoaică regizează un film „impresionist și expresionist“ –, filmul cîștigă o prospețime pe care n-o mai în-tîlnisem de la Mommy (2014) încoace.
Dar e o prospețime care se uită mereu înapoi. Spre deosebire de filme mai vechi care – for better or for worse – își duceau fanteziile pînă la capăt, noul film nu se-aventurează mai deloc pe teren necunoscut, sprijinindu-se mereu în lucruri deja făcute. Deloc întîmplător, acestea sînt și cele mai frumoase momente din film. E de ajuns să vedem secvențele – nu tocmai utile pentru progresia acțiunii – în care personajul lui Dolan petrece timp cu mama sa. Una dintre ele are ceva ce-mi place mult: Max vrea să-i arate mamei un mesaj vocal amuzant, în engleză, dar mama nu înțelege limba, așa că bucuria se pierde repede, iar cearta nevrotică o ia de la capăt. Per ansamblu, lucrătura scenariului e subtilă: deși filmul ne aduce adesea în compania lui Max, în final senzația e că nu-l cunoaștem mai deloc – toate lucrurile esențiale, de la traumele copilăriei la modul în care își cîștigă existența în prezent, rămîn în afara cadrului.
Impresia generală e însă aceea că, de la debutul său J’ai tué ma mère (2009) încoace, Dolan a rămas captiv aceleiași viziuni naive, pe alocuri superficiale, despre viață – o viziune care nu știe ce să mai spună odată consumat primul fior al dragostei. Ce altceva este, în acest film, leitmotivul plecării iminente a personajului în Australia – decît un cîrlig scenaristic necesar pentru a mai insufla puțin nerv poveștii? Dar forța filmelor lui Dolan nu stă în plot, ci în tandrețea cu care acestea încadrează corpuri, în chipurile descompuse în rictusuri, în schimburile de priviri timorate. Altminteri, cineastul pare că nu a depășit publicul-țintă de adolescenți depresivi care încă se caută – și, judecînd după filmele sale mai noi, nici nu știu dacă va fi în stare să o facă vreodată.
Matthias et Maxime rulează în cinematografe din 30 ianuarie.