Care sînt filmele lui 2014?

Aşa cum spun cei şase critici de film în această anchetă, 2014 a fost un an cu multe titluri de ţinut minte. Mai ales străine. Cum multe dintre filmele pomenite aici vor putea fi văzute pe ecrane abia în 2015, citiţi recomandările lor şi încercaţi să le recuperaţi şi să le vedeţi.

● Iulia BLAGA

Dacă trebuie să aleg două filme care mi-au plăcut cel mai mult în 2014, o să numesc Winter Sleep/Kiş Uykusu, respectiv Toto şi surorile lui. Dacă mi se cer cinci titluri, mai adaug Nymphomaniac: Vol. 1 şi 2, Boyhood şi Grand Budapest Hotel (nu neapărat în această ordine.). Mi-au plăcut şi Foxcatcher, The Clouds of Sils Maria, A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence, Nightcrawler, Kraftidioten/In Order of Disappearance, Black Coal, Thin Ice/Bai Ri Yan Huo, Deux jours, une nuit, Dawn of the Planet of the Apes sau White God. Mi s-a părut un an bun, unele titluri sînt memorabile.

„Pe plan local“, în afară de documentarul lui Alexander Nanau (care a intrat doar la HBO, dar cu care am rezonat mai ales emoţional), am observat intenţia cineaştilor de a interoga trecutul în moduri cît mai diverse. De la drama soft despre trădare – QED, unde imaginea alb-negru te ambalează în găuri de vierme (am fost mai receptivă la imagine decît la poveste ori dialog), pînă la reinterpretarea aparent ludică a istoriei – Closer to the Moon, prilej de a demonstra că imaginaţia e întotdeauna ultima şansă, şi la reinterpretarea istoriei naţionale/personale – Al doilea joc, prin nişte rame care par să se deschidă dintr-una într-alta, la fiecare nouă vizionare. Dintre cele trei, eseul lui Corneliu Porumboiu mi-a plăcut cel mai mult şi îl trec, de fapt, şi pe el, în punguţa cu doi bani, chiar dacă emoţia lui e rece, ca inteligenţa.

● Andrei RUS

Am descoperit cîţiva cineaşti noi în acest an şi voi începe retrospectiva cu filmele lor:

– indianul Chaitanya Tamhane, cu debutul Court, în care descrie cu umor, din trei perspective, o situaţie elocventă pentru modul de funcţionare a societăţii ţării sale;

– ucraineanul Miroslav Slaboshpitski, cu Tribul, o alegorie dură în planuri-secvenţă spectaculoase şi conţinînd una dintre cele mai emoţionante scene de dragoste din istoria cinematografului;

– italianul Sebastiano Riso, cu Piu buio di mezzanotte, un film imperfect, dar avînd un protagonist care seamănă fizic cu Tadzio din Moarte la Veneţia, al lui Visconti, şi o coloană sonoră disco asigurată de Donatella Rettore;

– francezul Yann Gonzales, cu Les rencontres d’après minuit, Jean Cocteau-ul cinematografiei contemporane.

Filmele cineaştilor deja consacraţi le voi enumera doar: Jauja, r. Lisandro Alonso, Educaçao Sentimental, r. Júlio Bressane, A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence, r. Roy Andersson, Only Lovers Left Alive, r. Jim Jarmusch, Sunhi, r. Hong Sang-soo.

Iar din România mi-au plăcut următoarele filme: Al doilea joc, r. Corneliu Porumboiu, Trei exerciţii de interpretare, r. Cristi Puiu, Toto şi surorile lui, r. Alexander Nanau, Cîinele japonez, r. Tudor Cristian Jurgiu, Quod erat demonstrandum, r. Andrei Gruzsniczki.

● Andrei GORZO

Filmul anului 2014 este Boyhood al lui Richard Linklater (recenzat astă-vară în paginile Dilemei vechi), care însă nu va fi distribuit în cinematografele româneşti decît din februarie 2015 (sub titlul 12 ani de copilărie), cînd publicul său cel mai apreciativ îl va fi văzut de mult (mai ales piratat). După care distribuitorii români se vor lamenta din nou că la noi nu există destulă piaţă pentru asemenea delicatese cinematografice. Ba ceva piaţă ar fi, dar cu condiţia ca distribuirea să nu fie întîrziată cu un an (atît a trecut de la primele proiecţii internaţionale ale lui Boyhood, în cadrul ediţiilor din ianuarie, respectiv februarie 2014 ale festivalurilor Sundance şi Berlinale). Mulţi dintre potenţialii cumpărători de bilet nu sînt dipuşi să aştepte atît şi mai ştiu şi cum să se descurce ca să ajungă la film.

Dintre filmele distribuite în reţeaua cinematografică românească în 2014, evenimentele au fost Lupul de pe Wall Street (Scorsese), Nimfomana (von Trier), Grand Budapest Hotel  (Wes Anderson), Ida (Pawel Pawlikowski), Vînătoarea de spioni/A Most Wanted Man (Anton Corbijn), Fata dispărută/Gone Girl (Fincher) şi Două zile, o noapte /Deux jours, une nuit (fraţii Dardenne).

Între premierele cinematografice româneşti ale anului, nimic n-a strălucit foarte tare. QED al lui Andrei Gruzsniczki e un film bun. Nu poate să rămînă nemenţionat nici documentarul Toto şi surorile lui, al lui Alexander Nanau, deşi n-a fost o premieră cinematografică, ci una de televiziune. Bucureşti, unde eşti? al lui Vlad Petri a fost un documentar lipsit de substanţă pe un subiect important, în timp ce un alt film de non-ficţiune, Al doilea joc al lui Corneliu Porumboiu, evocă tot felul de teme importante fără a găsi ceva concret de spus. (Cea mai lucidă analiză a acestui film a apărut în Dilema veche, sub semnătura lui Christian Ferencz-Flatz.) În fine, Mai aproape de lună/Closer to the Moon e departe de a-l descalifica pe Nae Caranfil ca showman, dar n-a rupt gura tîrgului şi nici n-avea de ce.

● Alexandra OLIVOTTO

1. Leviathan. Văzut cu teama direcţiei realismului social gen farmecul discret (deşi letal pe alocuri) al parveniţilor ruşi din „Elena“. Însă aici parveniţii ruşi – care practică o struţocămilă de discurs, un hibrid rezultat din limba de lemn comunistă şi jargonul corporatist-motivaţional – sînt resorturile unei tragedii, desfăşurate după toate regulile artei. O mobilitate incredibilă a registrului, o tragedie la care rîzi şi plîngi.

2. Winter Sleep. Un film lung şi bun (a cărui teatralitate e asumată şi compensată prin cafturile de limbaj pe care şi le aplică personajele), în care regizorul îşi decojeşte personajele pînă la miez/sînge, prin intermediul unor dialoguri purtate în cîteva camere întunecate.

3. Force majeure. Odă închinată penibilului şi jenei. Se ia una bucată familie ruptă dintr-o reclamă Benetton, se confruntă cu un incident absurd, iar la iveală iese – treptat, că Ruben Östlund o scoate cu voluptate, zici că face un număr de magie: trage de o batistă şi afară iese o funie lungă compusă din batiste – toată mizeria. Orice familie are din plin, dar regizorului îi place s-o înrămeze „social“ şi foarte civilizat.

4. Nightcrawler: poate cel mai bun studiu de personaj din 2014.
5. Deux jours, une nuit: stînga Dardennilor la firul ierbii.
6. Grand Budapest Hotel: dicţionar de figuri de stil cinematografice.
7. Locke: un om, o maşină, o poveste care te ţine.
8. Frank: un om poartă un cap pe cap şi zici că te uiţi la Billy Elliot.
9. Calvary: cele mai bune schimburi de replici ale anului.
10. Boyhood: un regizor o arde 12 ani cu protagonistul filmului său şi pune pe ecran tot ce trebuie.

● Cristi LUCA

La cei 84 de ani ai săi, Jean-Luc Godard reuşeşte să fie mai inventiv şi mai provocator decît majoritatea colegilor săi. Acuzat timp de decenii că se joacă mereu cu formele în căutarea unor „idei“, că nu are seriozitatea şi gravitatea necesare abordării marilor teme, Godard a fost în avangardă, în cel mai pur sens al cuvîntului. Cînd regizorii mizau pe realism sau pe o simbolistică excesivă, el miza totul pe montaj, prim-planuri, inserturi şi pe farmecul lui Jean Seberg, Anna Karina sau Bardot. Ultimul său film, Adieu au langage, nu face excepţie. Folosindu-se minunat de tehnologia 3D, suprapunerea neconvenţională a diferitelor planuri (a se citi montaj), în interiorul aceleiaşi imagini, dă un efect straniu de spaţiu şi de corporalitate. Iar în această aglomerare de imagini şi senzaţii putem auzi un dialog despre totalitarism, vedea un cuplu cu problemele lor inerente de comunicare şi, nu în ultimul rînd, ne putem plimba alături de un cîine, prin natură. Adieu au langage e probabil filmul care-i dă spectatorului cea mai mare libertate de interpretare. Mănuşa a fost aruncată din primul insert al filmului: „Cei care duc lipsă de imaginaţie se refugiază în realitate“.

Dintre producţiile româneşti lansate anul trecut, Al doilea joc (regia Corneliu Porumboiu) face notă aparte. Un meci de fotbal din 1988, dintre Steaua şi Dinamo (terminat 0-0), poate fi interpretat ca un film în care conflictele sînt în spatele ecranului. Cele două echipe sînt reprezentantele a două puteri în stat (Armata şi Securitatea), arbitrul meciului e tatăl regizorului care evocă împreună cu acesta presiunile şi ameninţările perioadei respective, iar transmisiunea e, la rîndul său, cenzurată. Orice altercaţie din teren e mascată printr-o filmare a unei tribune pline de oameni înfriguraţi stînd în ninsoare. Ecranul devine o ficţiune poetică şi absurdă, în acelaşi timp.

● Mihai CHIRILOV

Cele mai bune filme străine: Boyhood de Richard Linklater – nu doar un experiment inclasabil, dată fiind filmarea lui de-a lungul a 12 ani, ci şi deconstrucţie minimalistă a genului teen movie, fără artificii sau elanuri demonstrative, emoţionant fără emfază sau big bang-uri narative, o poveste despre maturizare adolescentină şi responsabilitate de-o subtilă universalitate, pur şi simplu dincolo de cinema; Nymphomaniac Vol. 1 şi 2, la pachet, în versiune integrală – un soi de 1001 de nopţi sordid şi over the top, captivant şi respingător, comic şi tragic, despre acest animal trist care e Sexul, violînd tabu după tabu cu un apetit contagios; şi, nu în ultimul rînd, Viktoria de Maya Vitkova – aproape un echivalent feminin al lui Boyhood, probabil cel mai complex şi suprarealist film despre himera Comunismului.

Cel mai bun film românesc al anului este şi nu este românesc: Closer to the Moon. Nae Caranfil topeşte fără efort un fapt incredibil de real din istoria comunistă României în format ficţional de factură hollywoodiană, păstrînd intactă subversivitatea poveştii.

a consemnat Ana Maria SANDU