Care-i faza cu Annette?

● Annette (Franța 2021, de Leos Carax).

Ann Defrasnoux (Marion Cotillard) e frumoasa. Perfecta. Dovada că frumusețea va salva lumea. Ann are mere. Le mănîncă mai tot filmul. Căci are un crez: vocea ei salvează oameni. Umanitatea mai are deci o șansă. „Am salvat oamenii”, cîntă soprana cu voce de înger. S-a specializat în morți artistice pe scenă. E o regină atrasă ca fluturele de lumină, dar cu propriile angoase prețioase: „Mi-e teamă, unde e lumina lunii?”.

El (Adam Driver) e bestia și angoasa ei. Cu numele de scenă Maimuța lui Dumnezeu. Scamator feroce al întunericului. Clovnul derizoriului. Sadic creator de nonsens. „Abisul mă atrage / Am devenit comediant pentru a dezarma oamenii“, cîntă Henry McHenry. Sau o împachetează livresc: „Arunc o privire sceptică asupra lucrurilor cunoscute”. Anti-umorul său e contagios. Alchimia lui cu Ann e un accident a hazardului. Putea lua orice formă, dar a rodit în păpușa Annette. Născută din lemn, cu urechi ciudate ca tatăl ei. „Nu e din lumea asta”, îi cîntă ursitoarele (medici și asistente) la naștere. În poveste există și un al treilea, dirijorul (Simon Helberg). Adorația lui pentru Anne are ritmuri de jazz și înălțimi de ideal. Iubirea romantică suferă byronian. „Tortura de a fi atît de aproape, atît de departe / De stea, de stele”. Păpușa Annette e un copil bătrîn. Are magia la degetul mic. Poate zbura cînd e atinsă de lumină. Fie lumina scenei sau lumina lunii.

Premisa e simplă și la vedere: flirtul cu abisul face parte din condiția umană. Dragostea se autodevorează fără a fi mai puțin dragoste. Însă meritul francezului începe imediat dincolo de ce se vede. E chiar întrebarea cu adîncimi shakespeariene din debut: Poate vă întrebați unde e scena, afară sau înăuntru? Căci, la un moment dat, Ann devine o vrăjitoare desprinsă parcă din Macbeth. „Nu mai sînt iubire, acum sînt răzbunare”, îi spune în triluri lui Henry, ca o fantomă care îl bîntuie. Ca fantoma din viața oricui. Cine nu are o fantomă să își cumpere.

Cinematograful contemporan nu și-a pierdut talentele native. Sînt extrem de rare, strălucirea lor e cu atît mai puternică. Provocatorul de serviciu Leos Carax se mai amuză uneori să ne pună pe jar. Este din aceeași familie spirituală cu Lars von Trier, deși în registre stilistice diferite. Uneori Carax aduce vag aminte și de perfecțiunea stilistică a conaționalului său Bruno Dumont  Indiferent dacă te lași sau nu sedus de farmecul lui tenebros și obligatoriu ireverențios, să privești un film semnat Leos Carax înseamnă mereu un risc asumat. Nu te lasă indiferent, provoacă pasiuni sau, dimpotrivă, o ostilitate vecină cu ura. Ce altceva ar putea fi cîntecul persiflant din debut: „De vreți să vă ucidem s-ar putea să acceptăm. Am creat o lume pentru voi plină de mînie / Lipsită de tabu, se știe”.

Hybris-ul de tragedie contemporană e darul atît de la îndemînă al zeilor postumanității noastre. Iar cineastul francez știe prea bine lecția. Sîntem mai umani cînd sîntem goi. Cînd țipătul răsună în gol. Cînd i-au căzut aripile, omul nu e mai puțin demon și nu e mai puțin înger. Metafizica de popcorn și opereta salvează filmul de la propria sa grandoare. Iar momentele de grație sînt exact între pauze. Între acele acte uneori stridente. Scandalos de false. Între spațiile largi pe care camera le îmbrățișează spontan, deși sînt căutate. Între culorile întunecate sau vibrante. Între micile pauze cînd ne dăm voie să fim. În densitatea păstoasă a unui vis recurent. Mistica lui Carax e atît de familiară și de teatrală simultan, încît îi simți fibra abisală exact cînd pare mai neverosimil de ridicolă.

Cu acest film care depășește obrăznicia și insolitul filmelor sale anterioare, în special Holy Motors, Leos Carax pare să fi făcut un pas decisiv către contemplarea propriilor abisuri. A avut nevoie de Annette ca să dea o formă iubirii ca aspirație, neantului ca vocație. Fiecare cu Catleya lui. Charles Swann asculta obsesiv „La petite phrase“, sonata care dădea formă iubirii sale pentru Odette. Fraza care îi activa memoria. Care dădea o formă nenumitului. Prelungirea fără de care poate nu ar fi existat dragostea lui pentru Odette, căci i-ar fi lipsit elanul spre cer.

Indiferent ce va decide timpul – singurul critic care contează –, că e un film cult sau o sublimă diversiune kitsch. Muzica celor de la Sparks rămîne. Annette e infuzată în muzică. Problema este dacă e o partitură sublunară sau doar un pretext semi-dadaist, fals suprarealist, patchwork postmodernist ca pretext de a visa cu ochii deschiși. Despre limite, despre viața de după viață. Deși s-a poziționat ca un artist antisistem, iar filmul său dă o mare palmă peste obrazul mediocrității noastre de toate zilele, inclusiv ca privitori (ai neantului profan), Carax trebuie să fie pe ascuns mîndru. Annette a fost premiat pentru cea mai bună regie, precum și pentru cea mai bună coloană sonoră anul acesta, la Festivalul de la Cannes.

Filmul a intrat în cinematografe din 3 decembrie.

Andreea Vlad este jurnalist și critic de film.