Capodoperă

● Joker (SUA, 2019), de Todd Phillips. 

Arthur Fleck (Joaquin Phoenix) este un clovn ridicol, deșirat și cu aspect grotesc, chinuit de afecțiuni psihice pe fundalul cenușiului New York al deceniului 8, sufocat de sărăcie, șomaj și capitalism sălbatic. Arthur, acel loser absolut, atît este de insignifiant încît nici măcar nu te mai obosești să îl privești cînd treci pe lîngă el, este disprețuit de semeni, bătut și umilit chiar și de copii, altfel prietenii clovnilor. Colegii săi îl consideră un ciudat și îi fac farse cinice. Poartă asupra lui un bilețel în care dă explicații despre rîsul său incontrolabil, consecință a unei afecțiuni neurologice. Singura sa alinare sînt ședințele de psihoterapie cu o angajată socială de culoare, care îi prescrie cele șapte medicamente de care are nevoie, pînă în momentul în care îl anunță că statul a desființat slujba ei („Oamenii ca noi nu îi interesează, Arthur“). Mama sa aproape senilă și poate suferindă psihic, Penny, îi trimite scrisori presupusului tată al fiului ei, miliardarul Thomas Wayne. Arthur, căruia de mic Penny i-a inculcat ideea că e făcut să aducă zîmbet pe chipurile oamenilor (put on a happy face), speră să devină comediant de stand-up, deși în general nu prea are mult haz („Ca să fii comediant nu ar trebui să fii amuzant?“, îl întreabă mama sa). Își notează bizare numere de stand-up într-o agendă plină de frînturi de idei și de gînduri depresive („Oare moartea mea ar avea mai mult zens decît viața mea?“). Visul lui cel mare este să fie invitat în talk-show-ul lui Murray Franklin (Robert De Niro), în care vede un model (o aluzie la Regele comediei al lui Martin Scorsese). Se mai vede uneori cu Sophie, o vecină de culoare, mamă singură, sau poate totul e doar în mintea lui.

Problema Joker-ului lui Phoenix nu este dacă știe cu adevărat cine este, ca majoritatea dintre noi, ci, mult mai grav, că niciodată nu a știut dacă există cu adevărat: un om invizibil cu o mască zîmbitoare de clovn, cu fața perfect vopsită în alb sau, pur și simplu, un subom cioranian. În filmul lui Volker Schlöndorff Toba de tinichea, micuțul Oskar primește o tobă de tinichea, iar ori de cîte ori lumea din jurul lui devine un pic prea greu de suportat, băiatul începe să bată obsedant în tobă și să țipe pînă se sparg geamurile. Rîsul delirant al lui Joker, care strînge în el toată durerea lumii și o restituie întreagă în baletul din scena dansului de pe scări, de-acolo e. Din Strigătul lui Munch și din curbele tăcerii din tablourile lui Giorgio Di Chirico. Din țipătul atavic al tatălui burghez din Teorema lui Pier Paolo Pasolini, care se dezbracă pe măsură ce se pierde în deșert. Din mîna care iese de după ușa care dădea înspre lăcașul sfînt din Îngerul exterminator al lui Luis Buñuel. Din clovnii, marginalizații și refugiații din spectacolele lui Pippo Delbono. Rîsul este contrapunctul perfect în fața ororii lumii în care Joker își apără silueta scheletică, gestul eliberator în care devine cu adevărat o ființă umană și nu doar un avatar al sistemului. La nivel formal, acestui rîs parcă din altă dimensiune îi răspunde, tot în contrapunct, hipnotica coloană sonoră a compozitoarei islandeze Hildur Gudnadóttir.

Este o eroare de perspectivă, din punctul meu de vedere, să evaluezi filmul lui Todd Phillips strict după valențele sale estetice, departe de a fi ieșite din comun. Miza filmului este forța de manifest arzînd, de torță vie născută din oasele scheletale și din cavernele corpului lui Joker, cel doborît de eșecuri, de cruzimea și indiferența semenilor. Însuși faptul că Todd Phillips, pînă acum un apreciat regizor de comedii ușurele ca acelea din seria The Hangover, a putut face acest film la fel de ireal ca interpretarea lui Joaquin Phoenix te face să te gîndești că el va ajunge la cine are cu adevărat nevoie să îl vadă.

Cât despre mult discutatul risc de instigare la violență pe care l-ar reprezenta Joker, iată ipocrizia perfectă. Orice ediție de știri a oricărei televiziuni conține mai multă violență disimulată în formele cele mai perfide. Da, Arthur devine treptat Prințul clovn al crimei, însă sîngele cu care își construiește zîmbetul larg de pe față („E atît de greu să încerci să fii fericit tot timpul“...) este al lui. Sîngele cu care îi sînt stropite tălpile goale este al lui. Realitatea lui Joker este la fel de volatilă ca rîsul său din final, acea explozie de sinceră fericire în cea mai bună dintre lumile posibile.

Într-o cacofonie frenetică de voci, de bruiaje, de inflație vizuală și tehnologică, revolte sociale și radicalizări de toate felurile, terorisme și mișcări care mai de care mai corecte politic, exaltările Gretei Thunberg, isteriile trumpiste sau visele de grandoare putiniste, într-o lume în care, dacă îl mai așteaptă totuși pe Godot, a tăcea nu e liniște, zensul pe care îl caută Joker este chiar el.

Acest Joker, căruia probabil Heath Ledger îi face complice cu ochiul din ceruri, a devenit un fenomen global, un film iconic și un semn că a fost nevoie de el. „Send in the clowns“, vor fredona în extaz brokerii de pe Wall Street. Nu ar fi fost în stare oricum să cînte pentru a-și salva viața, cum ar spune Joker.