Călătorie la capătul nopții

● Otto barbarul (România 2020, de Ruxandra Ghițescu).

Deși adolescentul rebel Octavian alias Otto (promițătorul Marc Titieni), cu creasta sa de punker înrăit, geaca de piele și gesturile sale de frondă – dar și cu trăirile sale abisale, deseori contradictorii – ocupă cea mai mare parte a debutului Ruxandrei Ghițescu, acest film este de fapt despre Ea. Laura și-a luat viața, după ce a cochetat îndelung cu ideea de a fugi de ea și a exersat de cîteva ori ritualul de a muri. Ultimul avea să-i reușească, chiar sub ochii lui Otto. Deși Laura îl vedea ca pe „prințul salvator”, chitaristul punker nu a salvat-o. Nu a putut, nu a vrut sau nu a crezut că o poate ajuta cu adevărat.

Este premisa în jurul căreia se conturează unul dintre cele mai sensibile filme ale ultimilor ani, care, așa cum au anunțat producătorii, este însoțit și de o campanie de conștientizare a riscului cu care se confruntă adolescenții în fața acestei afecțiuni mentale perfide: depresia.

Otto barbarul este în egală măsură un film despre vină, dar și despre neputință. Pe ecranul mereu viu, mereu în răsturnare de perspectivă (deși predominantă e cea a eroului, cu subiectivitatea sa bulversată de spectrul pierderii ireversibile), ca o întrebare nesfîrșită, depresia pare o capsulă seducătoare, o realitate din interiorul realității care ajunge atît de pregnantă încît strălucirea ei eclipsează cu mult lumea reală, chiar și iubirea. În interpretarea uimitoare a tinerei actrițe Ioana Bugarin – cu un talent nativ pentru cinema –, Laura este rînd pe rînd o seducătoare înnăscută, dar și o mască vie a disperării, cînd exuberantă și visătoare, cînd vulnerabilă și defensivă, dar totuși puternică în felul în care se predă luptei cu viața, care pare o alegere mai grea decît moartea. Filmările video fragmentare cu ultimele ei trăiri, emoții și gînduri se acumulează tot mai mult pe măsură ce povestea avansează și devine un fel de cronică cu martor a unei morți anunțate.

Cineasta urmărește mai multe piste narative, deși nu le structurează pe toate la fel de bine, iar unele par redundante (de exemplu, lungile întîlniri dintre Otto și schematicul asistent social Costin, altfel interpretat profesionist ca de obicei de Iulian Postelnicu, sau lungile cadre de urmărire a protagonistului, deșirat între furie, revoltă, rebeliune, fumat excesiv și gînduri (autodistructive).

Însă fina critică socială este cea care dă substanță filmului. Desigur, la un licean de 17 ani nu te poți aștepta să preia conștient retorica revoluționar-agresivă, care a zguduit din temelii sistemul în deceniul 8, a unor Sex Pistols, The Clash sau Joy Division din epoca de glorie a punk-ului. Revolta sa e mai mult exterioară și în relație directă cu etapa de viață delicată pe care o parcurge: adolescența și primul doliu din viața sa. Totuși, Otto e sensibil la prejudecățile sociale (le reproșează tacit părinților că nu au primit-o niciodată pe Laura în casa lor, poate pentru că a fost crescută de o mamă singură sau din cauza bolii ei mentale). Pe de altă parte, îl oripilează prezența unui boschetar, pe care bănuim că îl agresează într-una din nopțile cînd demonii interiori nu îi dau pace. Figura mamei Laurei (Ioana Flora, într-un rol excelent), confruntată cu propria durere de mamă și cu stigmatizarea socială (familia lui Otto, al cărui tată – Adrian Titieni – este un emerit profesor, o respinge), bîntuie tot timpul din clarobscur, ca un martor mut al unei epoci tributare încă destul de mult inegalității sociale.

În Otto barbarul există o frenezie ardentă (susținută și de imaginea clară și vibrantă a Anei Drăghici) chiar și în cele mai triste cadre, și asta nu doar pentru că este un film despre etapa de înmugurire a vieții la confruntarea cu primul șoc care, de la nivelul unui puștan, îi dinamitează lumea interioară. Chiar și tragica figură a iubitei moarte este luminoasă, deși universul ei se stinge încet-încet, atras de seducția implacabilă a acelui „soare negru al melancoliei” de care vorbea Nerval.

„Știu că am poleit cu mine camera mea, lucrurile mele și pe tine în fiecare colțișor al corpului tău. Știu că voi fi glorioasă și că orice gest își va șterge răul și va rămîne bun și cald în amintire. Și... și știu că nu voi putea să fiu niciodată mai bună decît crezi și îți amintești tu despre mine. Știu că mă ierți”, este ultimul mesaj al Laurei. E ca o ultimă răsfrîngere într-un ochi de aur, parafrazînd-o pe scriitoarea americană Carson McCullers, a unei răni letale în plină iradiere a vieții la 17 ani.

„Filmul viitorului va fi un act de iubire”, spunea marele cineast François Truffaut. În ciuda unor momente de forțare facilă a scenariului, a unor stîngăcii și a unor lungimi, filmul de debut al Ruxandrei Ghițescu poate funcționa ca o astfel de declarație.

Otto Barbarul intră în cinematografe începînd din 24 septembrie.

Andreea Vlad este critic de film.