Călătoria familiei Reinholtz

● La drum cu tata (Germania-România-Ungaria-Suedia, 2016), de Anca Miruna Lazărescu. 

Debutul în lungmetraj al Ancăi Miruna Lazărescu, regizoare de origine română formată la Universitatea de Televiziune și Film din München, cunoscută pentru scurtmetrajul Apele tac, e un modest road movie de familie clasic, schematic-previzibil, în notă parţial funny, parţial dramatică, cu decorul politic internațional incitant și turbulent al anului 1968, și bazat pe poveştile de familie ale călătoriei întreprinse de tatăl său (fratele mai mic din film). Film despre ciocnirea unor perspective și poziționări radical diferite (politice, personale), La drum cu tata urmărește personajele familiei Reinholtz trecînd, conform schemei clasice la care aderă, prin cîteva confruntări cu istoria, de unde ies ceva mai hollywoodian iluminate sau cel puţin mai nostalgic conciliate cu poziţia lor și a celuilalt.

Doi fraţi dintr-o familie de şvabi din Arad, Mihai și Emil (Alexandru Mărgineanu și debutantul Răzvan Enciu), unul informator al Securității, celălalt revoluţionar, împreună cu tatăl lor (Ovidiu Schu­macher), fost socialist, persecutat ulterior, pornesc la drum cu o Skoda galbenă, pentru a ajunge în Dresda și a l salva pe acesta din urmă, care are nevoie de o operaţie urgentă, aranjată de Mihai (medic şi el), la un spital de acolo. În clasicismul în care se înscrie filmul, salvarea unui personaj de la moarte contra cronometru ar trebui să fie un scop cu mare încărcătură, generator de suspans, dar filmul e departe de a fi plin de thrills. Boala bătrînului rămîne o noţiune destul de abstractă şi rar sau generic amintită (detaliile operaţiei, diagnosticului şi simptomele sînt epuizate prin cîteva dureri de cap, injecţiile pe care le face şi durata de viaţă care îi mai rămîne). Comicul la care face apel diminuează și el posibilul suspans: de fiecare dată cînd lucrurile devin dramatice, o notă ironic-amuzantă le neutralizează. Oponentul lor, elementul perturbator în cursa contra timpului care îi mai rămîne bătrînului de trăit, e în principal situația politică a Cehoslovaciei, invadarea acesteia de trupele sovietice. Evenimentul e pus să lucreze împotriva planurilor lor încă de la început, chiar înainte de plecare, cînd fratele-revoluţionar e prins de fratele-informator scriind mesaje pro-Dubcek, contra-Stalin pe zidurile şcolii. Acesta din urmă e presat să îl denunţe și, nevrînd să o facă, dar fiind nevoit să ofere totuși pe cineva, i-l oferă Securității pe prietenul lui Emil, împreună cu care scrisese mesajul. Momentul e unul de maximă tensiune pentru personajul care face delațiunea (riscurile nu sînt puţine: anularea călătoriei înseamnă moartea tatălui, soarta fratelui său e periclitată de oricine ar fi putut să îl mai vadă scriind mesajul, băiatul denunțat ar putea suferi mai mult decît o bătaie), dar nu ajunge să fie plin de suspans și pentru spectator. Manifestarea acestei tensiuni iese la iveală într-o scenă în care fratele cel mare îşi bruschează tatăl pentru un motiv absurd-casnic (pentru că face clătite) şi pe fratele mai mic pentru că le mănîncă fără să se fi spălat pe mîini. Izbucnirea sa pe un motiv aparent fără legătură cu problemele care îl zgîndăresc e un loc comun în acest tip de narațiune, dar construirea scenei (dialogurile, jocul actorilor, importanța detaliilor) nu relevă presiunea pe care evenimentele însele o conţineau – amestecul de responsabilitate faţă de viaţa tatălui, de furie faţă de frate, de vină faţă de prietenul acestuia, bătut din cauza sa, un cocktail de sub care supapele încep să cedeze şi îl fac să acţioneze împotriva sa, periclitînd şi mai mult călătoria.

Odată ajunși în Germania de Est, același eveniment din Cehoslovacia folosește la devierea parcursului, prin Germania de Vest (ceea ce pentru familia română reprezenta tărîmul libertății), după ce mai întîi sînt ţinuţi în ceea ce pare să fie începutul formării unui lagăr într-un internat al unui liceu. Situația e dramatică și ambiguă pentru oamenii ajunși acolo: sînt tratați destul de uman de către soldați, dar li se refuză posibilitatea de a pleca, însă ea e rezolvată facil prin intervenția unui angajat al Ambasadei Române, care îi eliberează și le propune noul traseu. Devierea prin Germania de Vest devine motiv de introducere a unei perspective politice antagoniste. În timp ce familia Reinholtz se luptă acasă cu efectele comunismului, contesa Ulrike von Syberg (Susanne Bormann), care îi găzduiește, luptă, împreună cu o gașcă de revoluționari idealiști, împotriva capitalismului. Toate aceste trimiteri folosesc în final la nuanțarea perspectivelor personajelor: revoluționarul optează să se întoarcă acasă, pornirile sale sînt parțial înăbușite, iar fostul informator trece printr-o revoltă împotriva tatălui și a foștilor colegi de partid, periclitîndu și statutul privilegiat de pînă atunci. Nota în care se încheie e cea a unui feel-good movie cu gust nostalgic. 

Ancuța Proca este critic de film.