Ca în filmele americane
● La Gomera (România-Franța-Germania-Suedia, 2019), de Corneliu Porumboiu.
Într-un interviu recent, Corneliu Porumboiu relua amuzat ideea că regizorii români sînt mereu trași de mînecă: „Și cînd veți fi capabili să faceți filme ca ale americanilor?“ Cu La Gomera, Porumboiu a răspuns – filmul arată lucruri pur și simplu nemaivăzute în cinema-ul românesc, care par închiriate dintr-un studio hollywoodian: interioare luxoase ale unor vile cu piscină, peisaje de tip „carte poștală“, femei lascive conducînd mașini „de fițe“. Mai mult, Porumboiu a umblat – cu vădită voluptate – nu doar la accesoriile poveștii, ci mai ales la modul ei de prezentare: tăieturi bruște de montaj (o urmărire spectaculoasă cu mașina, cut, o plonjare forțată în mare, cu un sac pe cap), decupaj clasic (știm exact cine și cînd vorbește, fiindcă filmul ține să ne arate limpede), muzică extradiegetică (Iggy Pop în locul boxelor cu Mirabela Dauer din Polițist, adjectiv), acțiune rapidă și burdușită cu tot soiul de peripeții – în fine, adică lucruri de care cinema-ul românesc s-a ferit de cîte ori a avut ocazia.
La Gomera schimbă atît de brutal regulile jocului – reguli pe care, într-o oarecare măsură, Porumboiu însuși le-a fixat cu primele lui lungmetraje –, încît nu încape îndoială că demersul cineastului capătă aproape de la sine o componentă autoreflexivă; cu alte cuvinte, Porumboiu e perfect conștient de prăpastia care se cască între filmul său și realizările-far ale Noului Val. Plot-ul filmului – o escrocherie complicată în care toți cei implicați, de la polițistul Cristi (Vlad Ivanov) la procuror (Rodica Lazăr) sau la pungașul abil (Agustí Villaronga), joacă la mai multe capete – e un argument solid în favoarea acestei teze. Față de Polițist, adjectiv, unde broda atent pe marginea cusăturilor realității, lucrînd cu blocuri masive, cvasi-documentare, de timpi morți, aici Porumboiu survolează detașat evenimentele descrise, părînd că-și pierde – de la un punct încolo – interesul pentru deznodămîntul lor. Exersarea limbajului fluierat „el silbo“, o posibilă idilă între personaje – totul nu e decît pretext, joacă. Altceva primează în experiența de vizionare: odată eliberat de chingile poveștii, de nevoia de a urmări concentrat tot ce se întîmplă, spectatorul poate explora în voie substratul cinefil savuros al filmului.
La un moment dat, un regizor aflat în faza de reperaje dă peste hangarul în care personajele filmului ticluiesc în secret; regizorul e invitat înăuntru cu bunăvoință și executat sumar. Altcîndva, Cristi fixează o întîlnire la… Cinematecă, acolo unde poate fi sigur că nu va fi auzit de nimeni. Spre final, o răfuială armată se desfășoară pe un platou abandonat de film. În fond, dincolo de chestiuni ultra-evidente, ceva mai adînc marchează ruptura dintre filmul lui Porumboiu și Noul Val: gratuitatea gesturilor regizorale, ludismul referinței, dezinvoltura privirii – lucruri mai mereu absente din filmele românești (a se vedea, de pildă, înverșunatul film al lui Andrei Cohn, Arest, care nu prea îi mai lasă spectatorului loc și timp de respiro). Decizia de a o rupe cu seriozitatea paralizantă a multor filme de autor de azi e salutară – la fel cum e și naturalețea referințelor, cel mai simplu mijloc de a crea falii umoristice care destabilizează osatura crime a filmului: ba o aluzie la Psycho al lui Hitchcock, ba o scenă dintr-un film cu Brigada Diverse dată la televizor. Cinefilia lui Porumboiu funcționează cel mai subtil atunci cînd pe ecran se derulează o înregistrare video care surprinde intrarea pe poarta unei fabrici: unghiul și compoziția cadrului amintesc de La Sortie de l’usine Lumière à Lyon, primul film de cinema din istorie. Paradoxal, plăcerea lui Porumboiu de a presăra referințe la tot pasul apropie La Gomera, producție internațională, de tonalitatea unor filme-eseu lejere, făcute în echipă redusă, precum Al doilea joc sau Fotbal infinit, obiecte care trimit spre căutări personale și motivează o complicitate cu spectatorul.
Pe de altă parte, noul film joacă în altă ligă: apariție insolită pe plan românesc, oscilînd între un cosmopolitism à la James Bond (aici pe insula La Gomera din Spania, aici în Singapore) și o încrengătură de tovărășii dubioase care evocă filmul noir, La Gomera își cam pierde din prospețime dacă îl repunem în contextul festivalier internațional. Porumboiu se amuză să deturneze premisele poveștii printr-un ludism à tout-va (intertitluri colorate, focuri de artificii grandioase și multe altele), dar asta nu e suficient: acea femme fatale tipică pentru noir e și aici femeie-fatală-și-atît, iar băieții răi nu au nici ei altceva de oferit pînă la final – între atîtea întorsături de situație, nici nu e vreme pentru sondări de caracter. Judicios în trecut cu temporalitatea, Porumboiu mizează acum pe un montaj cu adevărat „invizibil“ – fiindcă nu spune mai nimic. O secvență frumoasă sparge însă această monotonie a cadrelor-răpăite-la-foc-automat, ca în orice film de la Hollywood: camera panoramează lent, dinspre un versant încețoșat spre un altul, urmărind ecoul fluieratului lui Cristi și al partenerilor săi, care se pierde în văzduh. Deși face o aluzie la influența semnificativă a Bisericii în spațiul autohton – mama lui Cristi (Julieta Szönyi) donează banii murdari unei biserici la care slujește un preot numit Daniel –, filmul nu are nici pe departe aderența la social pe care o aveau la vremea lor Polițist, adjectiv sau, înaintea lui, A fost sau n-a fost?. Cum spunea și criticul Emmanuel Burdeau, „filmele de gen nu trimit înspre nimic altceva, cu excepția altor filme ale aceluiași gen“.
La Gomera intră în cinematografele românești pe 13 septembrie.