Burghezi şi canibali
● Ma Loute (Germania – Franța, 2016), de Bruno Dumont.
Faptul că Ma Loute a revenit în unele cinematografe din țară, la mai mult de un an de la premiera de pe Croazetă, poate însemna și un prilej de revizitare a operei francezului Bruno Dumont. Puțini sînt autorii – și încă mai puțini, în cadrul lor, cineaștii – care și-au schimbat traiectul în mijlocul carierei. Dintre toți, Dumont este, probabil, exemplul cel mai radical: de la P’tit Quinquin (o miniserie televizată produsă de ARTE acum trei ani) încoace, Dumont s-a lansat în explorarea unor teritorii aproape virgine în cinema, ambalate sub forma unor comedii cu tușe pronunțat burlești, absurde. Pînă la Camille Claudel 1915 (2013) inclusiv, creațiile lui Dumont s-au învîrtit constant în jurul unui stil reținut, apăsat antispectacular, punctat ici și colo de nuanțe senzaționaliste (exhibarea nudității, violență grafică); Dumont, care în tinerețile lui a predat filozofia, se specializase în intrigi dedramatizate, susținute de cadre lungi, statice, și vizitate pe alocuri de un fior transcendental (miracole în Hors Satan) sau, dimpotrivă, de absența oricărui indiciu sacru. S-o spunem din start: nu toate filmele din prima etapă de creație a lui Dumont reușesc să atingă această tensiune fragilă între sacru și laic; acolo unde e totuși cazul, rezultatul este de ordinul nihilismului pur: în violentul Twentynine Palms, Dumont întoarce pe dos visul american, filmînd deambularea unui cuplu într-o Americă deșertificată, rezumată prin violență și sexualitate animalică; în Flandres, cineastul urmărește o seamă de fermieri extrași din Franța profund rurală și confruntați cu absurdul și abjectul războiului din Orient.
P’tit Quinquin a însemnat o schimbare de macaz, iar Ma Loute se plasează în trena lui, dar împinge bufoneriile la un alt nivel. Filmul este plasat în aceeași regiune nordică a Franței în care Dumont a copilărit și pe care, într-un fel sau altul, a documentat-o în mai toate filmele sale – între, de pildă, L’humanité (1999), Hors Satan (2011) și Ma Loute se pot găsi asemănări topografice frapante. În esență, narațiunea (poziționată la început de secol XX) se concentrează pe o familie aristocrată, revenită în casa de vacanță (hidosul „Typhonium“) de pe coasta regiunii Nord-Pas-de-Calais. În același timp, locul se confruntă cu o serie de dispariții, datorate, așa cum vom afla mai târziu, unei familii de localnici care se ocupă în principal cu strîngerea scoicilor. Legătura dintre cele două lumi va fi realizată, ca și în alte creații ale lui Dumont în care o anchetă polițienească reprezenta însăși forța motrice a acțiunii, de o echipă excentrică de polițiști porniți să investigheze în zonă.
Ma Loute (apelativ tandru tradus la noi stupid, aparent din engleză și fără ambiguitatea originalului, Misterul din Slack Bay) a mai rulat în România în cadrul unor festivaluri și a trecut și pe la Premiile César, de unde a plecat cu mîna goală, cu toate că mijloacele regizorale puse în slujba filmului sînt dintre cele mai complexe. Filmul își bazează comicul pe o serie de gaguri fizice și de limbaj, cu tradiție destul de îndelungată în comediile burlescului (slapstick): căzături, personaje stîngace, care scîrțîie la propriu, elocința exagerată a burghezilor etc. Reușita lor se datorează în mare parte casting-ului operat de film, care distribuie roluri atît unor capete de afiș (trei dintre partiturile familiei burgheze Van Peteghem revin lui Fabrice Luchini, Valeriei Bruni Tedeschi și Juliettei Binoche), cît și unor actori neprofesioniști (mai ales androginul Billie, interpretat de Raph, care alege să prelungească ambiguitatea și dincolo de ecran, Ma Loute, jucat de Brandon Vieville, sau savurosul inspector Machin – Didier Després). Grație plasării filmului într-un trecut îndepărtat, Dumont are carte blanche cînd vine vorba de reprezentarea antagonismului de clasă. Galeria vastă de portrete ține de registrul grotescului. Aristocrații, interpretați cu voluptate, sînt – oglindă a personajului înțepenit jucat de Luchini – crispați (așa cum cere eticheta), prizonieri ai unui discurs găunos, declamativ, pierduți în conversații care se învîrt în gol. Țăranii care bălmăjesc incomprehensibil, cu chipurile „din topor“, nu scapă nici ei de șarja regizorală: sînt canibali. Dumont inserează și o relație de dragoste între Billie și Ma Loute – fiecare aparținînd unei tabere –, tratată cît se poate de convențional (la fiecare sărut izbucnește muzica), dar discrepanța socială generează o amplă paletă a reacțiilor (Ma Loute este brutal, Billie se ascunde în spatele ambiguității). Topografia locului permite sensibilității lui Dumont să se desfășoare în voie: între faleze sculptate în coastă și zone aride, camera reușește să capteze scene sublime, ca aceea în care Billie se avîntă în mare, dîndu-și jos peruca, în semn de regăsire cu sinele.
Pentru un film de două ore, Dumont reușește să spună o mulțime de lucruri – iar dacă ceea ce creează el în Ma Loute are aparența unui spațiu închis ermetic, realizăm repede că filmul întreține o strînsă relație cu actualitatea desacralizată (la un moment dat, personajele încep să zboare). Ma Loute taie din fașă pistele de film polițist (aflăm după puțină vreme că sătenii sînt sursa disparițiilor), consacrîndu-se unor studii caracteriale poantiliste, camera traversînd dintr-o parte în alta a golfului pentru a livra treptat informații despre fiecare participant la farsa dumontiană. Farsă care, îmbrăcată în straie cinematografice, este una dintre cele mai hazoase – și mai miezoase – dintre poveștile puse recent pe marele ecran. Iar Bruno Dumont, cu siguranță, unul dintre cei mai entuziasmanți regizori în activitate.