Boy Meets Boy

● Été 85 (Franța, 2020), de François Ozon.

Într-un orășel de vacanță de pe coasta franceză, un băiat descoperă dragostea alături de un alt băiat. Lucrurile încep brusc și se termină și mai brusc: un înec evitat la limită – Alexis (Félix Lefebvre), protagonistul, e salvat de viitorul său iubit, David (Benjamin Voisin) – va conduce în cele din urmă către un naufragiu în cele mai adînci gropi ale depresiei și remușcării. Povestea nu e nemaivăzută (o iubire estivală se joacă între două corpuri magnetizante de adolescenți), ingredientele ei sînt înșfăcate de pe raftul cel mai la vedere (unul dintre băieți e mai timid și mai sobru, celălalt emană erotism de la o poștă și pare versat în materie), concluzia sa (o inițiere schimbătoare de destin) ne e familiară. Cu ce rămînem, deci, dacă plăcerile narative sînt epuizate încă dinainte de startul probei? Cu posibilitatea de a-l observa pe Ozon în climatul lui de predilecție, turnînd sirop din plin peste un preparat cam fad și pretinzînd că ne va ului papilele gustative.

Ca autor de cinema, Ozon are cîteva avantaje. Nu sînt atît de multe, așa că hai să le trecem chiar acum în revistă: întîi de toate, în lipsa unui talent ieșit din comun pentru fabulație, omul nostru mizează pe o dezinvoltură camp aptă să-l aducă în siguranță la mal. Vezi secvența inițială a filmului, care poate trece simultan drept mostră de fantezie creatoare și drept dovadă a găunoșeniei de netăgăduit. Așa se face că Alexis se abandonează valurilor pe velierul său fragil, iar cînd se trezește din nou, bineînțeles, ziua clară și fără vînt a făcut loc unor nori groaznici de furtună. Panică mare, agitație – cum-necum, băiatul sfîrșește în apă, iar bărcuța se răstoarnă. Și fix atunci apare David călare pe o ambarcațiune similară, în perfect control al situației, ca un Poseidon neînfricat și materializat din spuma mării. Vrăjeli de adormit copiii? Mai degrabă prefer să văd în acest modest artificiu o ocheadă ozoniană către toți aceia mai interesați de funcționarea sforilor ficționale decît de ficțiunea însăși: cum ar veni, să nu uităm că totuși vedem un film, iar ceea ce ni se arată s-ar putea să fie rodul unei nonșalante baghete magice și nimic mai mult.

Apoi, vorbind despre adolescenți cu porniri sentimentale greu de înfrînat, Ozon are dreptate să își iubească personajele. Să stea alături de ele pînă în pînzele albe, tolerîndu-le avînturile inexplicabile și căutîndu-le derivele abisale, parcă dintr-o admirație sinceră a adultului pentru puritatea sufletească a tînărului care abia descoperă lucrurile. În Été 85, Ozon evită ironia chiar cu prețul căderii într-o povestioară cam cheezy și cam prea mică pentru efortul ambițios – mașini de pe vremuri, butaforie optzecistă, haine ca odinioară – de producție. E motivul pentru care, în fața obiectivului său, gesturile mărunte de tandrețe au calitatea rară a „primelor dăți”, cu fiorul lor irepetabil. Însă necazul e că adesea Ozon se-mpiedică pe traseu de niște ticuri stîngace: e o experiență stranie să-i urmărești traiectoria creatoare, căci suma meandrelor ei nu dă nimic. Vezi figura prăfuită a profului descoperitor de talente, deja la lucru în Dans la maison (2012). Sau pe-aceea, cam jenantă, a dansului pe mormînt, ecoul unei replici romanțioase din același film mai vechi, „Chiar și în picioarele goale, ploaia n-ar merge să danseze”.

Cu aerul său estival, filmul seamănă cu o progenitură grăbită dintre Eric Rohmer și Arnaud Desplechin. De la cel dintîi, Ozon încearcă să preia lejeritatea conversației amoroase în bermude, pe un fundal de carte poștală. De la al doilea, aplombul amoros, complicația fără margini, poanta privirii direct înspre cameră. Nimic nu e săpat cu seriozitate, totul are aerul unui gimmick deloc problematic. E poate tocmai ceea ce deranjează: aspectul de „cinema filmat” (cum zicea marele Jean-Claude Biette) al poveștii, senzația că nu înregistrează decît secvențe care deja și-au îndeplinit norma în cinema, iar acum sînt rechemate pentru un ultim tur de pistă.

De altfel, aș mai remarca un aspect: nostalgia revine tot mai des în filmul de autor, instalîndu-se cu arme și bagaje în mijlocul cadrului. Să nu ne mire, așadar, că Été 85 nu reușește niciodată să-și transceadă titlul, rămînînd la stadiul unei diorame construite pe bucăți, cu multă atenție pentru detaliul neînsemnat, dar care în definitiv doar mimează viața, nu o și găzduiește. Problema cu nostalgia? Că mereu canalul pe care aceasta ajunge la noi va evacua, așa cum se întîmplă aici, senzația trăitului: apa mării e prea albastră, mașinile prea n-au nici o zgîrietură, bîlciul e prea vesel, străduțele sînt prea ordonate. De parcă rațiunea principală a filmului n-ar fi aceea de a ne arăta un sentiment real, prea puțin modulabil în funcție de epocă, ci să ne fure ochii cu cadrele lui alambicate, trase de pe macara, cu coregrafia sa complexă, cu migala de a recrea texturi. Fetișizarea trecutului-ca-trecut e semn rău pentru un cinema care pretinde să ne dea peste cap. Căci muzeul e poate locul cel mai nepotrivit pentru a trezi în noi o emoție carnală la prima mînă, așa cum pretinde s-o facă Ozon cu poveștile lui toride.

Été 85 / Vara lui 85 rulează din 20 august în cinematografe.

Victor Morozov este critic de film.