Bilanţul Berlinalei 63 - premii, filme, revelaţii

21 februarie 2013   Film

Faptul că Poziţia copilului a primit Ursul de Aur nu a venit ca o surpriză. Filmul lui Călin Netzer a fost unul dintre marii favoriţi, nicidecum un outsider care şi-a luat prin surprindere adversarii. Ceea ce ne duce cu gîndul la 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile şi la competiţia de la Cannes din 2007. Într-un fel, istoria s-a repetat.

Încă un film românesc înscris într-o mare competiţie a cîştigat marele premiu. La Berlin, puţină lume n-a mizat pe Poziţia copilului. Doamna Luminiţa Gheorghiu, care practic duce în spate întregul film, merita premiul de interpretare, cîştigat anul acesta de Pauline García, actriţa în rol principal din filmul chileanului Sebastián Lelio. Multă lume a crezut, pînă în ultimul moment, că va fi invers: Gloria va lua Ursul de Aur, iar Luminiţa Gheorghiu – care face un rol în care e o adevărată forţă a naturii – premiul pentru interpretare. Filmul lui Călin Netzer a stîrnit admiraţia şi respectul tuturor la Berlinală. Duminică seara eram încă la Berlin, dar cum politica festivalului e că presa nu intră în sală la decernarea premiilor, am preferat să văd două ultime filme din Retrospectivă. Pe la 10 seara am întrebat doi jurnalişti aşezaţi lîngă mine în sala de cinema cine e cîştigătorul. „The Romanian film“, mi-au zis. Şi apoi, ca şi cum ar fi încercat să îl apere în caz că aş fi strîmbat cumva din nas, au completat: „But it is a strong film, really.“ Le-am spus că sînt româncă şi m-au felicitat cu căldură.

E primul Urs de Aur din istorie pentru un film românesc de lungmetraj, şi pică incredibil de la ţanc, pentru că lucrurile n-au stat de mult atît de puţin roz în „industria“ filmului românesc. Pe de altă parte, succesul lui După dealuri la Cannes, anul trecut, şi acum această mare victorie de la Berlin ne îndreptăţesc să aşteptăm titlurile de maturitate ale generaţiei atît de clamate „Noul Val“. Şi poate că gustul dulce al succesului va avea ca efecte secundare o reîntoarcere a regizorilor români la solidaritate, o asumare în sfîrşit a nişelor pe care şi le aleg cînd fac filme, şi o renunţare la campaniile de promovare care convertesc peste noapte filmele proaspăt întoarse de la festivaluri în mainstream-uri instant, pentru că trebuie făcut repede ceva ca lumea să vină în fugă la cinema. Un mare succes ca cel de acum, de la Berlin, ne permite să sperăm din nou într-o poveste frumoasă a cinema-ului românesc...

Filmul

Competiţia Berlinalei a venit şi cu şocuri, dar a răspuns pentru mulţi acelei viziuni romantice despre care vorbea Mihai Chirilov într-un interviu acum doi ani, înainte de TIFF – le recomanda atunci cinefililor să îşi caute Filmul. Să-ţi întîlneşti Filmul, marea dragoste, la un festival – nu e un lucru care se întîmplă regulat. Mai ales că festivalurile de film, prin natura lor seducătoare, te invită la „aventuri“ (de multe ori foarte pasionale) cu cît mai multe filme. Rareori apare filmul a cărui hipnoză să nu se topească după genericul de final, care să rămînă cu tine zile şi luni şi să coloreze întreaga percepţie a unei ediţii. Acel film a fost pentru mine Gloria. Pentru alţii, norocoşii care s-au dezmeticit la timp şi au stat la coadă în primele zile de festival, reuşind să pună mîna pe bilete (după aia a fost imposibil), marele Film al ediţiei a fost documentarul The Act of Killing, proiectat în Panorama, în regia lui Joshua Oppenheimer. Din fericire, există şanse mari ca ambele filme să fie incluse în ediţia de acest an a TIFF-ului.

Minimul istoric al competiţiei

În afară de cele cîteva vîrfuri din acest an, majoritatea premiate – An Episode in the Life of an Iron Picker al bosniacului Danis Tanovi´c a plecat acasă cu Ursul de Argint şi premiul pentru interpretare masculină acordat lui Nazif Muji´c; David Gordon Green a fost desemnat cel mai bun regizor pentru fermecătorul Prince Avalanche; Pardé i-a adus lui Jafar Panahi un premiu pentru cel mai bun scenariu; Premiul Alfred Bauer a mers la canadianul Denis Côté pentru pelicula sa Vic + Flo ont vu un ours, care a împărţit critica fix în două (unii l-au numit cel mai original film din competiţie, alţii cel mai plicticos titlu din aceeaşi competiţie) – în afară de aceste titluri, ziceam, selecţia Berlinalei a mai cuprins cîteva convenţionalisme crase şi o prostie abisală. E vorba de The Necessary Death of Charlie Countryman cu Shia LaBeouf şi Evan Rachel Wood în roluri principale, şi nişte rolişoare jalnice pentru Ion Caramitru şi Florin Piersic Jr. Shia este un tînăr care vorbeşte cu morţii mai ceva ca în Al şaselea simţ, iar Evan e româncă – trebuie auzită spunîndu-şi cele cîteva replici în română, pentru a fi crezută. Cîmpul de desfăşurare a unui scenariu inept este un Bucureşti în care, ca să ajungi de la aeroport în Primăverii, trebuie să treci prin Piaţa Unirii, unde şoferii de Salvare fumează haşiş la volan, fac accidente şi aruncă cadavre în mijlocul străzii cu boltă. Apoi se bucură că le-a mai rămas nişte haşiş. Un Bucureşti în care Opera Română e la Ateneu, şi de unde vin iar să ne bîntuie hohotele debile care răsunau în filmele de dinainte de Noul Val. Bine, veţi spune că numai un român poate fi bîzîit de detaliile astea, dar măcar dacă ar fi doar ele. Replicile sînt spuse exact ca pe vremea lui Corcolan şi-a lui Musteţea din Dulcea saună a morţii, coerenţa e aceeaşi. Cum a ajuns un astfel de film la Berlinală? Păi, înainte a fost la Sundance. Cum ar fi fost să ia un premiu? S-ar fi deschis o cutie a Pandorei, din care s-ar fi tîrît afară dulci saune ale morţii, mai mici sau mai mari. Se sparie gîndul.

Hitchcock în 3D şi expoziţia „Martin Scorsese“

Retrospectiva de anul acesta a Berlinalei a cartografiat cele mai celebre filme de emigrant. A fost pe tema „The Weimar Touch“, influenţa internaţională a cinema-ului Weimar după 1933. Au fost alese 31 de filme ale cineaştilor din perioada de aur a cinematografiei germane (1918-1933), deveniţi emigranţi odată cu instaurarea naziştilor. Printre peliculele prezentate: Some Like It Hot (regizor Billy Wilder, 1959), Komedie om Geld (regizor Max Ophüls, 1936), Pièges (regizor Robert Siodmak, 1939), M (regizor Fritz Lang, 1931), First a Girl (regizor Victor Saville, 1935), To Be or Not to Be (regizor Ernst Lubitsch, 1942), Somewhere in the Netherlands (regizor Ludwig Berger, 1940). Programul a inclus proiecţia celui mai celebru film de emigrant, Casablanca în regia lui Michael Curtiz, realizat în 1942. „The Weimar Touch“ este prima colaborare între Deutsche Kinemathek şi Museum of Modern Art, New York. Din aprilie 2013, o parte dintre filmele Retrospectivei se mută la MoMA, la New York.

O altă bucată inclusă în premieră în Retrospectivă a fost programul „Berlinale Classics“, o serie de pelicule care au beneficiat de restaurări prin tehnologie digitală. În program au fost proiectate: Cabaret (regizor Bob Fosse, 1972), Dial M for Murder (regizor Alfred Hitchcock, 1954), On the Waterfront (regizor Elia Kazan, 1954), Der Student von Prag/The Student of Prague (regizor Hanns Heinz Ewers, 1913), Tôkyô Monogatari (regizor Yasujirô Ozu, 1953). În festival a fost prezent şi remake-ul omagiu la celebrul film al lui Ozu, Tokyo Kazoku în regia lui Yôji Yamada, primit de critică cu unanimitate glacială.

Vedeta indiscutabilă a clasicilor a fost filmul lui Hitchcock, prezentat în 3D – 3D-ul a fost restaurat întocmai aşa cum l-a intenţionat regizorul. Dial M for Murder, cu Grace Kelly, Ray Milland şi Robert Cummings a apărut în 1954, prinzînd scurta modă 3D de pe atunci. Proiectat prima dată în 3D, imediat s-a revenit la o versiune 2D. Restaurarea versiunii 3D s-a dovedit imposibilă pînă acum. Oricum, rezultatul restaurării e cel mai luminos şi mai cristalin 3D pe care l-am văzut vreodată. Detaliile tridimensionale sînt gîndite ca elemente eficiente de suspans. O adevărată proiecţie regală care probabil va face înconjurul festivalurilor în 2013.

Nu în ultimul rînd, cu cîteva zile înainte de festival s-a deschis la Film Haus o expoziţie amplă, dedicată lui Martin Scorsese, cu obiecte din filmele sale luate din colecţiile regizorului, a lui Robert De Niro (una dintre piesele de rezistenţă sînt chiloţii de boxer ai lui De Niro din Raging Bull) şi a lui Paul Schrader. Expoziţia e deschisă pînă în mai la Film Haus în Berlin.

Laura Popescu este critic de film.

Mai multe