Bărbatul care iubea femeile

● Tromperie (Franța, 2021), de Arnaud Desplechin.

În Tromperie, fragmente din viața amoroasă a unui bărbat (Denis Podalydès) defilează pe ecran în ritmul unor capitole livrești, demarcate ca atare. Cîteva femei devin materie literară pură, ajungînd să umple cu vocea lor, cu corpul lor, cu frazele lor marea carte autoficțională care e viața scriitorului protagonist. Filmul se petrece nu atît între așternuturi (o mărturie despre performanța sexuală degenerată), cît în jurul lor (o avalanșă de discuții în care epiderma devine cuvînt și se jupoaie de vie pe masa raporturilor de putere). Bărbatul e un seducător abil și alunecos; femeile sînt necesarele sparring partners, mereu chemate să-i returneze lui serviciul. Tromperie nu este, stricto sensu, nici despre răzbunare, nici despre #metoo, nici despre iubire – ci, plutind prin apele tot mai tulburi și vijelioase ale relațiilor dintre sexe, se plasează oarecum perpendicular pe toate aceste renegocieri și împărțiri fără odihnă de astăzi, din dorința de a da o formă vertijului creator.

Arnaud Desplechin pare el însuși captiv acestui vertij – filmele sale s-au făcut în ultima vreme tot mai numeroase și tot mai inegale. Tromperie e croit după imaginea acestei traiectorii artistice strîmbate, prea grăbit pentru a pretinde că lasă vreo urmă, prea bibilit pentru a se elibera de mărcile sale de autor. Desplechin scoate încă o dată de la naftalină colecția de ticuri regizorale – zoom-uri enigmatice, tăieturi bruște, mici irupții de priviri în obiectiv –, și poate n-ar strica să subliniem o dată pentru totdeauna vacuitatea lor, perfect incapabile cum se dovedesc de a da naștere unei metode. Efectul de ansamblu e paradoxal, fiindcă acest ritm de producție susținut nu pare să răspundă vreunei dorințe anume – începînd cu Trois souvenirs de ma jeunesse (2015), ultimul film cu ecou ceva mai durabil al cineastului, Desplechin a pornit să exploreze teritorii tot mai impersonale –, iar filmele însele înscriu chiar în miezul lor această înclinație spre autoefasare: Tromperie se petrece mai tot timpul într-o cameră goală, afișînd un dispreț vădit pentru scenografii laborioase, de parcă actorii ar fi ultimul element ce împiedică filmul să dispară cu totul. Ar putea fi vorba despre un radicalism la mijloc – însă mi-e teamă că goliciunea rezultată (acest film fără patrie, vorbit în franceză de personaje americane și desfășurat într-o Londra pe care n-o vedem niciodată) nu reușește să genereze decît sentimentul unei adînci perplexități fără încărcătură „politică”.

Rămîn actorii. Léa Seydoux face ce poate în rolul prea puțin conturat al unei femei adulterine, cu rădăcini sociale neclare. Emmanuelle Devos e ca de-obicei remarcabilă pe post de doamnă trecută, copleșită de amintirile unei vieți niciodată realizate. Denis Podalydès poate să se dea în spectacol oricît de mult și tot degeaba – e prea ușor bufon (în locul unui exces plin de gravitate), prea instalat într-o viață burgheză (în locul unui prădător suficient de subtil încît să-și mascheze ravagiile). Personajele lui Philip Roth, pe care se bazează filmul, sînt deopotrivă mai atroce în suculența lor și mai maniace în obsesiile cărora nu le pot ține piept (evreitatea e complet ratată în film). Să nu ne pripim: protagonistul filmului e doar un alter ego pentru eroul tipic al lui Desplechin, acel Paul Dedalus jucat de Mathieu Amalric în Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle) (1996), ființă a dubiului difuz și a fulguranțelor punctuale, explodată în raporturile sale chinuite cu femeile. Truffaldian, Tromperie e mai ales prin această tonalitate medie în care femeia, obiect al dorinței, poate spune o platitudine gingașă cu ochii la cameră, în numele unui regizor care se ia prea în serios.

Această indecidabilitate generală a filmului jenează. Ea vrea să se țină la distanță atît de hăurile suferinței în dragoste (versantul Garrel), cît și de clash-ul dintre sexe (versantul Pialat). Strategia căii de mijloc nimerește însă într-o fundătură: Tromperie înlănțuie transportat gesturi, întîlniri, minciuni, femei-trofeu și femei-panaceu, însă – poate din cauza lipsei de convingere cu care toate acestea sînt filmate – rezultatul operațiunii aduce cu sine o neputință a incarnării. Deloc încurajator pentru o poveste care ne-a momit de la bun început prin promisiunea unui contact cu pielea. Fiorul lipsește, la fel și acumularea care dă pe-afară (marea calitate a truffaldianului L’homme qui aimait les femmes). Desplechin eșuează într-o zonă a comerțului de priviri la preț redus și nici măcar cele cîteva momente de adevăr ale filmului (finalurile, cînd se manifestă un soi de melancolie pentru cuplul distrus și nefericit, încă emoționează puternic) nu reușesc să alunge senzația unui cineast care a lăsat camera pe liber și a sfîrșit prin a turna din inerție, departe de vîrfurile începutului de carieră. Poate filmul cu care același Desplechin se află zilele acestea în competiția de la Cannes, Frère et sœur, să mai îndrepte puțin lucrurile.

Tromperie este disponibil online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov este critic de film.