B nu vine automat după A

26 septembrie 2012   Film

● Premium Rush – Cursă fără frîne / Premium Rush (SUA, 2012), de David Koepp.

În limba română, noţiunea de film de serie B e adesea folosită la paritate cu cea de film (american) prost, dar, în limbaj industrial, „seria B“ desemnează, pur şi simplu, o categorie de produse proiectate nu cu scopul de a sparge piaţa, ci doar cu acela de a o menţine aprovizionată, iar memoria instituţională a criticii de film îi reţine asocieri mai curînd pozitive. Aşa-numita „politique des auteurs“ lansată de Cahiers du Cinéma în anii ’50 a fost un efort concertat de a aplica paradigma romantică a valorii estetice (cultul geniului, primatul autoexpresiei şi al viziunii personale asupra lumii etc.) în cazul unor opere care pînă atunci trecuseră, în ochii intelighenţiei, drept cel mult superior-comerciale (opera unui Hitchcock sau a unui Howard Hawks), dacă nu chiar drept serie B din cea mai umilă (opera unui Samuel Fuller sau a unui Anthony Mann). Oarecum în paralel cu revoluţionarii de la Cahiers…, dar sui-generis, criticul american Manny Farber juca la ambele capete ale spectrului estetic (capătul cel mai elitist fiind cinema-ul de avangardă, iar capătul cel mai plebeu fiind seria B), împotriva centrului. Centrul era, pentru Farber, teritoriul mastodonţilor sau al „elefanţilor albi“, iar noţiunea lui peiorativă de „elefanţi albi“ cuprindea laolaltă blockbuster-uri (Christopher Nolan-ismele timpului său), filme de Oscar (King’s Speech-urile timpului său) şi mainstream festivalier (mai mult de trei sferturi, să zicem, din selecţia unei ediţii obişnuite de Cannes): pe scurt, filmele-eveniment, a căror înălţare deasupra masei filmelor de rînd tinde să fie luată de publicul generalist drept rezultat al unei selecţii naturale, cînd, de fapt, cele mai multe dintre ele ies în faţă nu pentru că sînt mai bune, ci doar pentru că sînt mai bine poziţionate, în virtutea unei combinaţii de forţă economică (în scoaterea lor în faţă s-a investit serios) şi spirit conformist. Susţinînd în permanenţă că adevărata viaţă cinematografică e de găsit nu atît în centrul pieţei, cît la capetele sau periferiile ei (la amîndouă – cea hiperrarefiată şi cea lipsită de orice pretenţii), Farber rămîne un model de critic stricător de joc, care-i irită pe spectatorii ocazionali (refuzînd să le satisfacă nevoia de a crede că puţinele filme pe care au timp să le vadă sînt şi cele care merită cel mai mult să fie văzute), şi tocmai prin asta necesar.

În această tradiţie se înscrie şi recenta proclamaţie a ilustrului filmolog şi blogger David Bordwell (o autoritate în comunitatea academică internaţională a studiilor despre cinema, în special în domeniul analizei stilistice a filmelor) cum că proaspăt lansatul Premium Rush, care e prin excelenţă un actioner de serie B, scurt şi fără pretenţii, este şi „unul dintre cele mai bune filme mainstream“ ale anului, arătînd o mai bună stăpînire a meseriei (a narării cinematografice, a filmării şi montării unei scene de acţiune etc.) decît arată un film-eveniment precum Cavalerul negru: Legenda renaşte. Superlativul folosit de Bordwell iese în evidenţă, dar nu sare prea departe de nota dominantă a receptării jurnalistice de care a avut parte filmul în SUA, indiferent dacă ne uităm la The New York Times sau la Village Voice; de la Farber şi de la Cahiers… încoace, criticii isteţi au învăţat să ţină un ochi deschis pentru posibilele nestemate ascunse în output-ul hollywoodian de rutină. Ce-au văzut criticii în Premium Rush? Un film care e (aproape) de la un capăt la altul o cursă-urmărire şi care, în comparaţie cu megaproducţii ca The Dark Knight, Spider-Man sau The Avengers, pare aproape la fel de pur şi de low-tech, la fel de lipsit de balast şi de bombast dramaturgic, actoricesc sau video-acustic, ca scurtmetrajele pe care le realiza Mack Sennett, pe bandă rulantă, pe la 1912 (şi din care Chaplin a învăţat atîta meserie). Ubicuul actor Joseph Gordon-Levitt (acesta e cel de-al treilea film cu el lansat pe ecranele noastre în ultimele trei luni) joacă rolul unui biciclist angajat la o firmă de curierat din New York (prezentată succint ca o frăţie hawksiană de frumoşi nonconformişti de diverse rase), pe mîinile căruia ajunge un plic rîvnit (violent) şi de altcineva (Michael Shannon). Motivaţia rîvnitorului (personajul negativ) e la fel de modestă ca pretenţiile întregului film: tipul s-a îndatorat la mafia jocurilor de noroc. Pe lîngă Mazda lui şi bicicleta eroului, în joc se mai prind, în diverse momente, alte trei biciclete – a prietenei eroului, a unui rival de-al acestuia şi a unui poliţist sennettian. Personalitatea fiecăruia e creionată din una, două linii – suficiente pentru nişte personaje care se trag din desene animate (pe erou îl cheamă Wilee, ca pe coiotul din Looney Tunes) –, iar zigzagurile lor prin trafic nu par să fi fost bibilite semnificativ pe computer. N-aş merge atît de departe încît să recomand filmul cu toată gura (nimic din ce oferă nu e la fel de memorabil ca urmărirea cu biciclete din Project A al lui Jackie Chan), dar s-ar chema că nu-mi fac datoria dacă n-aş observa că cinema la fel de curat cum e cel de-aici (în felul lui) nu se se distribuie prea des în sălile noastre, fie ele de mall sau de artă.

Mai multe