Avatar

● Vox Lux (SUA, 2018), de Brady Corbet. 

În paradisul pierdut, nimic nu mai poate fi regăsit decît printr-o realitate mediată, înșelătoare și deghizată, care oferă tribut suprem însuși sufletul, ca într-un pact faustian adaptat secolului 21 prin încarnările contemporane ale răului (fie că este vorba de atentatele radicalilor teroriști sau de aroganța de a-l concura pe Dumnezeu prin statutul de star). O posibilă nouă ipostază a acelui „sfîrșit al istoriei“, al „gîndirii slabe“ de care amintea filosoful Gianni Vattimo, a pulverizării sensului și a fațetelor mai vulnerabile ca oricînd ale ființării, este cheia filmului Vox Lux. Celeste Montgomery (talentata Raffey Cassidy, cunoscută din filmul lui Yorgos Lanthimos Uciderea cerbului sacru) ar fi fost o adolescentă obișnuită dacă nu devenea una dintre victimele unui atac terorist comis chiar „în zorii noului mileniu“, cînd statistic au debutat aceste teribile fenomene ale maleficului contemporan. Însă cîntecul scris de ea și dedicat victimelor atacului devine instataneu un hit național al însîngeratei Americi, care o identifică pe charismatica artistă în ascensiune, sprijinită de un manager abil și onest (Jude Law) și de devotata sa soră Ellie (Stacy Martin), cu o pasăre Phoenix a renașterii naționale.

Însă traiectoria lui Celeste, devenită un adulat pop star glam, intră într-un vîrtej periculos asemenea unui montagne russe fatidic cînd, ajunsă pe culmile carierei, diva pare irezistibil atrasă de tenebrele autodistructivății și de povara vremurilor. Cu rafinament și un registru al nuanțelor de mare actriță, Natalie Portman dă viață starletei ajunse la maturitate și devorate de dualitate, egoism, vanitate, megalomanie, vid existențial, o depresie profundă și ocazional droguri, totul pe fondul acelui histrionism tipic tuturor marilor artiști, autentici sau doar cabotini. Declicul se suprapune unui alt atac sîngeros, comis de un grup de teroriști în inima Balcanilor, pe o plajă din Croația, care revendică o melodie a lui Celeste ca inspiratoare a acțiunii lor.

Tînărul regizor Brady Corbet (la origine actor) compune inteligent un tablou mozaicat, prin fracturare postmodernistă atît la nivel vizual, cît și ideatic, al epocii post-adevărului, pentru care Celeste poate fi un studiu de caz. „Eu sînt noua credință, ei (n.r. – fanii) pot crede în mine“, le spune ea retoric ziariștilor uluiți într-o conferință de presă convocată ad-hoc după criza din Croația, în care Celeste este izolată autist pe fundalul unei săli care o desparte de realitate și de lume ca printr-un ecran translucid. O viziune deloc întîmplătoare, căci în pragul pătrunderii sale în star system, la 14 ani, Celeste se vedea pe sine mergînd ca în vis printr-un tunel parcă fără capăt, unde se împiedică la un moment dat de ceea ce părea o clonă a sa, o făptură inertă și amorfă, deși vie. Un tunel ce pare elastic și unde, cu toate că lumina poate fi cu atît mai aproape cu cît tunelul e mai lung, la capăt te poate aștepta doar un simulacru, o iluzie. „Diseară va fi a doua mea natură“, îi spune ea pe plajă, în ajunul concertului de după atacul din Balcani, fiicei sale adolescente Albertine, pe care o crește singură, rugînd-o, într-un rar moment de sinceritate, să se roage împreună pentru toată suferința din lume și pentru cei dragi.

Brady Corbet are ambiția intuirii unei noi forme a luptei dintre bine și rău declinată în tabloul mai amplu al unui secol 21 haotic și cacofonic, devorat de propriii demoni. Este o confruntare vie, destul de asemănătoare în conținut, deși nu atît de baroc formală sau de un estetism grafic ca în filme-cult ce aleg o reprezentare iconică a răului: Post tenebras lux al mexicanului Carlos Reygadas (unde conceptul de rău este văzut ad litteram, prin întruchiparea animată cu coarne și coadă a unui diavol purpuriu, care dă năvală în universul paradiziac al unei familii) sau Lars von Trier în titluri precum Dogville (unde răul este intrinsec și preexistent condiției umane), Antichrist (unde răul era întrupat în femeie, dar și în neputința de a iubi) sau miniseria Riget / The Kingdom, unde răul ia forma unui imens ochi verde.

Americanul nu merge atît de departe cu libertatea formală ca în filmele de mai sus și nici nu are anvergura cineaștilor citați, are totuși o îndrăzneală relaxată a tonului și o maturitate a reflecției care dă Vox Lux alura unui film american independent, cu personalitate. În plan vizual, există o alternanță atent controlată a planurilor lungi și cu o compoziție studiată, cu secvențe tip video, cu o estetică mai degrabă aleatorie, ca în înregistrările de amatori. Ca structură, filmul este împărțit în capitole narate de Willem Dafoe: Preludiu (care anunță viitorul parcurs al unei fetițe cu nume latin și poetic născută în plin „reaganomics“), Genesis (care se încheie cu atacurile teroriste din 11 septembrie 2001), Re-genesis (etapa din 2017, cînd Celeste, ajunsă la 31 de ani, este o divă în toată puterea cuvîntului) și epilogul (concertul grandios pe muzica Siei) datat XX. Subintitulat pe genericul final „A Twenty-First Century Portrait“, filmul este radiografia deopotrivă poetică, moderat radicală și sarcastică pe care o creionează universului necruțător al showbiz-ului și forței distructive a visului american, pe fundalul unei istorii care-și devorează placid propriile creații.

Vox Lux rulează pe ecranele din toată țara din 12 iulie.