Automistificare

14 decembrie 2016   Film

● Demonul de neon (Franţa-Danemarca-SUA, 2016), de Nicolas Winding Refn. 

Demonul de neon e un horror despre imaginile feminine pe care le fabrică star system-ul american (dar nu numai), prin industria modei şi prin cea hollywoodiană, filmat de la un capăt la altul ca un videoclip pop mai extins şi mai structurat narativ, cu mai multe replici. La nivel de intrigă, filmul nu e foarte complex – urmăreşte o Lolita de 16 ani (Elle Fanning) cu o înfăţişare diafan-angelică, un fel de păpuşă mare de porţelan, care pătrunde în hăţişul autodevorant al industriei imaginii comerciale pentru a-şi urma visul de a deveni supermodel, dar e confruntată cu concurentele sale mai feroce pentru imaginea rîvnită de star. Diferenţa dintre cele două tabere, care face să izbucnească conflictul filmului, dintre manechinele cu state vechi care sînt date încet-încet la o parte şi nou-venita care îşi hipnotizează publicul (de la fotografi la creatori de modă, la publicul larg), pare să fie o mistică legată de frumuseţea înnăscută şi de tinereţe, în contradicţie cu cea dobîndită, construită sau menţinută prin eforturi (de pildă, prin operaţii estetice sau machiaj). Personajele vorbesc despre o anumită strălucire indefinibilă în legătură cu tînăra Jesse şi, pe de altă parte, de femei bionice, care văd în chirurgia plastică un proces de „îngrijire“ a corpului. Un designer de modă, aflat la o audiţie unde trebuie să aleagă dintre mai multe manechine (toate în lenjerie aproximativ la fel, aranjate ca şi cum ar fi stat în vitrină), e zdruncinat de un fior pe măsură ce o descoperă şi o urmăreşte mergînd. Refn alege să urmărească această „obiectificare“ feminină – reducerea acestor femei la nişte forme şi imagini sclipitoare – nu doar ca pe o exploatare venită din exterior (de la designerii şi fotografii bărbaţi prezenţi în film, de la agenţiile care angajează fete de 16 ani şi le cer să se dea drept adolescente de 19), ci şi ca pe un proces de îndrăgostire a manechinelor de propria lor imagine, printr-un narcisism autodevorant. Practic, filmul e compus în mare parte din femei care se privesc între ele.

Ceea ce oferă complexitate demersului lui Refn, pînă la o abundenţă şi hiperstilizare sufocante, e folosirea unor duble lentile pentru a privi corpurile prezente aici: pe de o parte, prin mijloacele proprii revistelor de modă glam, suprasaturate de machiaj şi de Photoshop, a reclamelor la parfumuri de tipul Dior, a instalaţiilor video din cluburi şi a videoclipurilor pop (într-una din scene, Jesse e un fel de Jennifer López acoperită cu sclipici), în paralel cu cele ale horror-ului, trecînd de la şedinţe foto la imagini macabre cu corpuri perisabile. Femeile arată ca nişte obiecte strălucitoare, nişte roboţi frumoşi, dar se dovedesc a fi un fel de zombies. Un personaj feminin bizar, machieuza care devine treptat prietena lui Jesse, îşi împarte timpul între machiajul modelelor şi machiajul unor cadavre de femei. Într-o scenă ulterioară de şoc-şi-groază, implicînd necrofilia, machieuza trece de la încercarea de a o seduce pe Jesse la erotizarea unui corp mort, pe care sînt observabile suturile autopsiei. Ambiguitatea conţinută de prima imagine cu care se deschide filmul se răsfrînge asupra întregului parcurs. E vorba despre o şedinţă foto în care Jesse, aşezată pe o canapea în semiobscuritate, evocă deopotrivă o imagine senzuală de tipul Frumoasei adormite, îmbrăcată într-o rochie electrizantă albastră, dar pozează totodată și ca obiectul unei crime, cu sînge şiroind glamourous pe gît şi pe braţe. Senzaţia pe care o lasă e cea a unui film de Kubrick (de tipul Cu ochii larg închişi), iar finalul pare o punere în scenă sîngeroasă a Parfumului lui Süskind, urmată de transformarea esenței nu în artă înaltă, ci într un videoclip pop cît se poate de banal-comercial. Deşi jongleria lui Refn cu multitudinea și diversitatea acestor materiale reciclate nu e lipsită de farmec, fiind şi o încercare de întoarcere a bestiei înspre ea însăşi, o transformare a imaginilor comerciale în tenebre, rezultatul nu e neapărat şi dincolo de superficialitate. 

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe