Amurgul zeilor

● Apusul / Sunset (Ungaria, Franța, 2018), de László Nemes. 

Tînăra Irisz Leiter (expresiva Juli Jakab) revine în Budapesta părinților săi, dispăruți într-un incendiu care le distrusese și faimoasa casă de modă care le purta numele, pe cînd ea avea doi ani. Delicată, ambițioasă și de o frumusețe puțin severă, Irisz este primită cu foarte puțin entuziasm de magnatul Brill Oszkár (interpretat cu precizie și nuanțe de Vlad Ivanov), cel care continuase afacerea cu pălării extravagante pe același loc al fostei case de modă. Irisz răspunde anunțului de angajare a unei modiste lansat de Brill, care inițial o refuză și pare a se teme de ea din rațiuni obscure, însă pe parcurs o acceptă în echipa sa, pe fondul unor motive pragmatice (fata este un real talent), dar poate și al unei atracții tainice, ale cărei rațiuni par a veni din trecut. Acesta este doar începutul unei saga baroc-romanești, în care firele vieții lui Irisz se țes și se desfac într-un ritm amețitor, saturat de mistere levantine și confruntări picarești.

Treptat, Irisz ni se arată ca o tenace exploratoare, care știe însă la fel de puțin ca și noi, pe fundalul Budapestei cosmopolite a anului 1913, care „răsună de amestecul cuvintelor și națiilor“. Este o lume a decadenței și opulenței, pe fondul triumfului progresului și civilizației ajunse la apogeu la începutul secolului 20. Însă așa cum a arătat prăbușirea Imperiului roman, spre exemplu, luxul și opulența asociate cu decăderea morală și spirituală atrag în cele din urmă colapsul.

Rivalizînd cu Viena epocii, capitala Imperiului Austro-Ungar, Budapesta stă pe un butoi de pulbere, ca și țarista Rusie ceva mai la est. Conspirațiile anarhiste și comploturile politice sînt la ordinea zilei, prinzînd-o în vîltoarea lor și pe eroină, care află că are un frate mai mare, Kálman, de care nu știa, foarte implicat în jocurile de putere. „Oroarea lumii se ascunde în spatele lucrurilor infinit de mărunte“, spune un personaj, astfel că agrafa pierdută de împărăteasa Sissi și care iese la iveală „ca și cum ai deschide un mormînt“ poate funcționa ca semn metonomic pentru căderea unui imperiu sabotat de propria grandoare.

Acest climat baroc este dominat de personaje contradictorii, care o ajută pe Irisz cu frînturi de informații niciodată duse pînă la capăt, precum și de multe contraste (un imens balon negru cu aer domină esplanada unui splendid parc natural, ca într-o pînză a impresioniștilor francezi, iar mersul la ghicitoarea în stele care recită din opera Waste Land a lui T.S. Eliot proliferează într-o epocă a triumfului fără precedent al științei). Totul degajă o perfectă claritate sepulcrală ca formă și o acumulare progresivă de idei ca fond. Regizorul a fost asistentul lui Bela Tarr, iar asta se vede în coregrafia studiată, fluidă a cadrelor, în care sensul final este dat de secvențialitatea acestora și de relația organică dintre ele. Stilistic, László Nemes recurge cu o precizie de arhitect la planuri strînse, accentuate și de formatul îngust al peliculei, însă cu linii de fugă foarte largi, la linii sinuoase și suprapuneri de perspectivă în cadru, personajele care apar și dispar brusc, totul secondat de straturi de sunet (șoapte, vibrații, foșnete, împușcături) și muzică. Astfel, glisările între realitate și oniric, între concret și dorință sînt foarte fine pînă la îngemănare, astfel încît nu călătoria lui Irisz este relevantă în sine, ci drumul interior parcurs de ea.

Ca și în filmul care l-a făcut cunoscut, Son of Saul / Fiul lui Saul (distins cu Oscar pentru cel mai bun film străin în 2016), cineastul maghiar excelează într-o abordare neconvențională a omului strivit de marile evenimente ale istoriei, cărora li se opune întotdeauna cu o căutare frenetică de sine. Saul provoca în lagărul de exterminare o mică revoluție personală, ca să își poată îngropa fiul, despre care nu știm pînă în final dacă chiar era al lui, conform datinilor. Apusul nu are acea acuratețe milimetrică a structurii și a mizei regizorale din Fiul lui Saul, este totuși un film important atît ca manifest pentru forța esențială a cinematografiei prin instrumentele ei specifice (imagine, sunet, ritm, durată, încadratură etc.), cît și ca reconstituire a chimiei unei epoci al cărei amurg final a germinat în izbucnirea primei conflagrații mondiale. Este poate una dintre acele „ore astrale ale omenirii“ de care vorbea Stefan Zweig, el însuși un exemplu relevant, alături de Kafka, Mahler sau Klimt, pentru spiritul acelei epoci.

Deși cadrul general al Apusului este destul de sumbru, marcat de tarele inerente condiției umane, de la lăcomie, dorința avidă de putere la atracția promiscuității și tenebrelor, filmul degajă o nostalgie solară (soarele negru al melancoliei de care vorbeau poeții), stimulată și de imaginea picturală a directorului de imagine Mátyás Erdély. După un periplu de peste două ore alături de Irisz cu destule cadre redundante (o jumătate de oră în minus ar fi făcut minuni ritmului și forței generale a filmului), sentimentul de pierdere ireversibilă a unei mari epoci și de răsărit al unui alt nou început imprevizibil, tenebros și obscur se estompează pentru a lăsa loc unui sentiment de încredere chiar în mijlocul dezastrului. Se spune că Van Gogh a pictat celebrul său tablou Noapte înstelată cu ajutorul unei lumânări pe care a pus-o într-o pălărie. Semiluna din tablou degajă o lumină atît de puternică încît poate fi ușor comparată cu soarele. În Apusul, lumina se naște din întuneric, atunci cînd nu se suprapune nostalgic cu acesta, ca în tabloul nefericitului olandez. Zorii lumii noi care se lasă ghiciți în finalul filmului pot fi un nou început sau un nou sfîrșit, în funcție de care parte a lentilei privești lucrurile.

Apusul intră pe ecrane din 21 iunie.