Alt motor sfînt, alt tren al vieţii
● Snowpiercer (Coreea de Sud – SUA – Franţa, 2013), de Joon-ho Bong.
Bazat pe o bandă desenată franceză şi vorbit în engleză, filmat de un regizor sud-coreean în afara ţării lui natale, dar şi în afara sistemului hollywoodian, SF-actioner-ul postapocaliptic Snowpiercer (proiectat în martie la DaKINO) se distinge prin comparaţie cu produsul hollywoodian standard, dar rămîne mai degrabă comun, în comparaţie cu minunatele filme sud-coreene ale lui Joon-ho Bong. Acţiunea se petrece la bordul unui tren al viitorului, care, prevăzut cu un motor garantat cu viaţă veşnică, face iar şi iar, pe şine instalate de acelaşi clarvăzător care a inventat motorul, ocolul unui Pămînt intrat într-o nouă epocă de gheaţă. Refugiaţii din acest tren al vieţii alcătuiesc o societate divizată cît se poate de brutal în două clase: în vagoanele de la coada trenului se înghesuie o umanitate-şeptel, terorizată de forţe miliţieneşti şi hrănită cu dubioase proteine la tabletă, în timp ce în apropierea sfîntului motor, sub protecţia mai multor uşi securizate şi a mai multor vagoane de mascaţi, huzuresc cei unu la sută, în frunte cu inventatorul motorului, atotputernic şi invizibil precum vrăjitorul din Oz. Printre executanţii ordinelor sale poate fi recunoscut Vlad Ivanov, în rolul unui bodyguard greu de distrus, dar mai multă culoare au trei figuri feminine: o ministră jucată de Tilda Swinton ca un desen animat în toată regula – cu dantură falsă, ochelari-borcane şi parodic accent regional-englezesc –, combinaţie de vrăjitoare, inspector şcolar scîrbos şi oficial orwellian; o altă funcţionară, care descinde în vagoanele de la coada trenului (aducînd o hitchcockian-frapantă pată de galben – părul, geaca – într-o lume de gri-fier şi albastru-antitero), cu misiunea sinistră de a măsura şi de a ridica nişte copii; şi o educatoare de grădiniţă, a cărei feţişoară insipid-drăgălaşă (de robot din Disneyland, programat să iradieze prospeţime) începe să strălucească de fanatism în timp ce-şi conduce copiii într-o cîntare despre sfîntul motor. Desfăşurarea acţiunii, printre decoraţiunile astea orwelliene BD-izate, e una ca de joc video: fiecare vagon e un nivel pe care revoluţia trebuie să-l parcurgă în înaintarea ei către locomotivă, înlăturînd obstacolele care i se pun în cale.
În filmele lui sud-coreene – precum policier-ul intitulat în engleză Memories of Murder, „godzillier“-ul distribuit la noi sub titlul Monstrul (în engleză The Host) sau varianta mai fun la Poziţia copilului, intitulată Mama (şi anterioară filmului românesc) –, Bong e un maestru al schimbărilor de ton: solemnitatea unei înmormîntări poate bascula în busculadă bufă (atît Monstrul, cît şi Mama conţin cîte o asemenea scenă), demnitatea unui studiu de personaj cu viaţă interioară substanţială (şi tot tacîmul realist) se poate ciocni inconfortabil de clovneria cu ochi cît mai bulbucaţi (atît Mama, cît şi Monstrul numără printre personajele lor cîte un măscărici suspect de retard), burlescul se ciocneşte cu horroribilul, înduioşătorul – cu perversul, consensualul conformist – cu anarhicul. Bong face filme în genuri populare (şi fără parfumul de estetism şi depravare care le învăluie pe ale compatriotului Chan-wook Park), deşi, în Europa, invitarea spectatorului să ţină pasul cu atîtea fluctuaţii tonale idiosincratice, fără să i se semnalizeze cînd e sigur de rîs, cînd e liber la înduioşare etc., este asociată unor forme de cinema mai degrabă rarefiate decît pop; la performanţele comerciale realizate de filmele lui Bong la ele în ţară se adaugă performanţe internaţionale de crowd-pleasing festivalier. Evaluat la standardele acelor filme, Snowpiercer nu e destul de dens: n-are atîtea registre tonale, iar alea pe care le are – seriosul de tip action movie (laconic, încleştător de dinţi etc.), orwellianul grotesc cartoon-izat, poeticul zăpădos, surreal-ul din vagoanele celor unu la sută – se ciocnesc şi se îmbină mai rar şi în moduri mai puţin imaginative decît se obişnuieşte la Bong. E drăguţ ca o bătălie cu topoare să se oprească pentru ca una dintre tabere să strige în cor „la mulţi ani“, după cum e drăguţ ca, în toiul aceleiaşi încăierări, un personaj să aibă o epifanie cu un fulg de nea, printre stropi de sînge în slow-motion, dar la standardele lui Bong e prea la îndemînă; ca să nu mai vorbim de momentul în care disneyana educatoare scoate o mitralieră – asemenea gaguri n-ar fi fost de neconceput nici într-un film hollywoodian. Ce-i drept, acolo e mai greu de conceput un erou care să se confeseze că ar fi mîncat copii, după cum e mai uşor de prezis ce personaje vor rămîne în picioare după bătălia finală, dar nici acest mod de a fi tough (şi, de fapt, sentimental pe dedesubt) nu iese din tiparele BD-urilor mai punkist-supărate. Filmele sud-coreene ale lui Bong sînt mult mai dens-imprevizibile şi în nici un caz nu lasă în urma lor vagoane întregi de resurse nefolosite – spaţiile vagoanelor de lux, care mai de care mai făţos scenografiate, sînt explorate doar în fugă. (Huzurul se practică în stiluri retro – să fie oare la mijloc vreun vis de-al atotputernicului Oz, vizînd reînvierea vreunei romanţe desuete a voiajurilor cu Orient Express sau Transsiberianul? Indiferent care o fi fost ideea, rămîne nedezvoltată.) În fine, cinismul întorsăturii de situaţie din final – în care se dovedeşte că tiranul a integrat în planurile sale însăşi revoluţia – e pe atît de mărginit şi de conformist, pe cît de genuin-antiautoritate e tonul anarhic-schimbător al filmelor coreene.