Alb, negru sau gri dorian

19 februarie 2019   Film

● BlacKkKlansman / Agent provoKkKator (SUA, 2018), de Spike Lee.

● Green Book / Green Book, o prietenie pe viață (SUA, 2018), de Peter Farrelly. 

A fi incorect politic poate fi corect politic pentru toate părțile implicate? La această întrebare oferă un răspuns inteligent marele regizor american de culoare Spike Lee, cunoscut pentru cinema-ul său politic exuberant, complex, simultan ironic și autoironic, lipsit deci de tezism. În filme de referință ca Malcolm X sau Inside Man, avîndu-l ca protagonist pe Denzel Washington, versatilul Spike Lee (el este și un excelent regizor de documentare) vorbește foarte nuanțat despre condiția omului de culoare, erijîndu-se în avocatul diavolului atît pentru americanii de culoare, cît și pentru semenii lor albi. Tocmai de aceea, filmele sale trebuie lecturate în cheia unor seducătoare jocuri de limbaj cinematografic postmodern, foarte critic și activ social, care relevă pericolul îmbrățișării unei ideologii sau a alteia în detrimentul nuanței celei mai apropiate de complexitatea realității, griul.

Rasismul este în toate nuanțele pielii, nu are preferințe cromatice, avertizează Spike Lee. Și în acest ultim film al său, BlacKkKlansman, el construiește un eclectic discurs vizual și narativ plecînd de la cazul real, oricît de implauzibil, al primului polițist american de culoare din istorie, Ron Stallworth din statul Colorado, a cărui carte de memorii a stat la baza scenariului. Interpretat de John David Washington (nimeni altul decît fiul lui Denzel), Ron are năstrușnica idee de a se infiltra în sînul Ku Klux Klanului, păcălindu-l pe liderul grupării la momentul respectiv – deceniul 7 –, exaltatul politician David Duke (un fel de Vadim Tudor de peste Ocean). Misiunea lui Ron este continuată de către colegul său, evreul Flip Zimmerman (excelentul Adam Driver), care intră sub acoperire ca membru al rețelei KKK din Colorado Springs, prin acest personaj fiind atinsă și problema evreiască, în același spirit aparent corect politic de care aminteam. Ron se infiltrează și în rîndurile unei grupări a studenților locali, ardenți susținători ai activistului de culoare Kwami Ture, unde se îndrăgostește de lidera acestei grupări, atrăgătoarea Patrice (Laura Harrier).

Spike Lee recurge și aici la recunoscuta sa abilitate de a da cadrului valențe neașteptate (prin montaj paralel și asociativ, minuțioase puneri în scenă sau un periplu ca în vis al cuplului înarmat Ron-Patrice, străbătînd prin travelling spațiul banal al unui culoar spre un cîmp unde are loc unul dintre ritualurile pline de ură ale membrilor KKK). Însă marca sa stilistică sînt mostrele de ironie mușcătoare și umorul devastator, vizibil în caricaturizarea membrilor KKK (cum ar fi psihopatul Felix, ridicola lui soție Connie sau grandomanul Ivanhoe), sau în șarjele cu trimiteri evidente la locatarul cam isteric și deloc rasist, susține el însuși, de la Casa Albă. Chiar spre debutul filmului, o secvență parodică aduce în prim-plan un „părinte al națiunii“ interpretat de Alec Baldwin (cunoscut în realitate ca cel mai bun imitator al lui Trump), care vorbește acesteia despre pericolul amestecului raselor și al conspirației evreiești (desigur universale), pe fundalul filmului Birth of a nation de D. W. Griffith, Biblia excepționalismului american. De altfel, cineastul de culoare și-a lansat filmul în august 2018, în momentul împlinirii unui an de la înfruntările violente dintre susţinătorii supremaţiei rasei albe şi protestatarii antirasişti, ce au avut loc în oraşul Charlottesville din statul Virginia, în urma cărora o femeie a murit. Secvențe reale ale acestui incident sînt inserate în finalul filmului. Este un contrapunct, unul ironic desigur, cu debutul propriu-zis al filmului, o secvență din clasicul Pe aripile vîntului, cu o scenă din plin Război de Secesiune și vocea lui Vivien Leigh în fundal.

BlacKkKlansman, aflat în cursa pentru Oscar la șase categorii, inclusiv Cel mai bun film și Cel mai bun regizor, păstrează, cum spuneam, acea măiestrie intertextuală prezentă în toate filmele americanului. Tot o șarjă metaculturală poate fi și apariția-surpriză a legendarului Harry Belafonte vorbind despre cazul lui Jesse Washington, afro-americanul linșat și schingiuit după ce s-a autodenunțat pentru că a violat și ucis o femeie albă.

O abordare ceva mai relaxată, dar plină de tandrețe a problemei rasiste, alege cineastul Peter Farrelly. Green Book este o comedie dramatică ce are în centru relația de prietenie improbabilă dintre un pianist de culoare foarte sofisticat, distant, cultivat (chiar prețios), manierat și cu principii, pe nume Don Shirley (superbă interpretarea lui Mahershala Ali) și un descurcăreț șofer de ocazie din New York, Tony „Lip“ Villalonga (Viggo Mortensen). Crescut în rău famatul Bronx, „format“ în cele mai fițoase restaurante newyorkeze ca om responsabil cu ordinea, orice ar putea însemna asta, inclusiv metode mai puțin ortodoxe, Tony este omul bun la toate și mai din topor, cam agramat, dar sufletist, care acceptă să-l însoțească pe Don ca șofer și asistent personal într-un turneu de două luni în rasistul Sud al deceniului 6, în cadrul trio-ului The Don Shirley.

Cu un lirism discret, mesaje tonice și excelente interpretări, Green Book are subtilitățile lui. Într-una dintre scenele sale forte, în timp ce Tony repară mașina pe una dintre șoselele prăfuite din Sud, Don este privit în tăcere, tainic și intens, de la foarte mică distanță, de un grup de negri care muncesc pe o plantație. Deși nu mai sînt de mult sclavi, privirea lor tristă și atavică, de foste animale hăituite și considerate rasă inferioară, aduce aminte de vibrația dramatică din romanele lui Toni Morrison, scriitoarea de culoare premiată cu Nobel (într-unul dintre ele, A mercy, Florens, o fetiță sclavă, are o bizară pasiune pentru pantofi, în care vede o protecție a pielii ei negre în fața intemperiilor, deci și în fața unei vaste realități mult mai crude). Don Shirley, un mare compozitor și pianist de jazz de formație clasică, despre care Stravinski spunea că „are o virtuozitate care vine de la zei“, a fost un negru emancipat și ajuns pe merit în elita artistică a vremii. În film, el cîntă contra unor onorarii mari pentru albii din Sud (cu toate că este trimis în toaleta din fundul curții, imediat ce a închis Steinway-ul de concert, sau i se refuză dreptul de a proba costume, nemaivorbind de șicanele poliției). Însă Don nu se mai identifică cu comunitatea din care provine, nu o reneagă, însă nu se mai recunoaște ca membru valid al ei („Nu sînt nici destul de negru, nici destul de alb, deci nu sînt destul de om, atunci cine naiba sînt eu“?, îl întreabă pe Tony).

BlacKkKlansman poate fi vizionat în avanpremieră la Grand Cinema & More, pe 27 februarie. Green Book va rula pe ecranele din toată țara din 1 martie.

Mai multe