Actualitate

1 mai 2018   Film

● Aus dem Nichts / În întuneric (Germania-Franța, 2017), de Fatih Akin. 

Felul cum se raportează la actualitate cineaști europeni vizibili este simptomatic pentru abordarea lor artistică în genere. Anul trecut, competiția principală de la Cannes s-a transformat într-o pepinieră de astfel de tentative de înțelegere a prezentului transpuse pe peliculă: o suită de filme scurtcircuitate de aroganța regizorului care le știe pe toate, de pretenția că astfel de produse artistice, altminteri mai mereu vidate de virtuți estetice, spun ceva fundamental despre societatea noastră. N-au lipsit de la Cannes filme despre imigranți (tratați grăitor ca simplă sursă de venit exploatabilă de bărbatul alb mai perspicace – în Jupiter Holdja, al maghiarului Kornel Mundruczo); despre imigranți și burghezi (cei dintîi pe post de simplu decor, cei din urmă surprinși în binecunoscutele lamentații interminabile – în Happy End, al lui Michael Haneke); despre burghezi și artiști (în multipremiatul The Square, un film tezist, într-atît de limpede îi e ținta: demascarea găunoșeniei din mediile burghez-artistice) ș.a. O salbă de exemple care arată că, atunci cînd vine vorba de așa-zisa denunțare a unei stări de fapt problematice, astfel de producții sînt neputincioase, ba chiar nocive prin conformismul lor: nu fac decît să întărească o narațiune hegemonică și să exileze marginalii (fie ei imigranți, artiști etc.) în rîndurile „Celorlalți“. Filmele de mai sus nu au cum să ocazioneze descoperiri, din moment ce nu trec de stadiul unor prejudecăți regizorale înșiruite la nesfîrșit.

Aus dem Nichts (care a primit în România un nejustificat rating 18+) e un astfel de film. În trecut, regizorul Fatih Akin a realizat filme subtile – Gegen die Wand (2004) și mai ales Auf der anderen Seite (2007) – în care chestiona (pe filon autobiografic) raportul complex întreținut de germanii de origine turcă cu rădăcinile lor strămoșești. Poezia din Auf der anderen Seite ținea de sentimentul indicibil al depeizării, iar Akin poseda know-how-ul pentru a trata cu panaș o narațiune care să atace o temă de așa amploare. (Ceva oarecum similar se poate observa în romanul Zăpada, al lui Orhan Pamuk, unde un scriitor turc stabilit în Germania – Germania nocturnă a neoanelor și a singurătății – se întoarce acasă.) Pentru Aus dem Nichts, Fatih Akin – care de ceva vreme pare să plutească într-o zonă incertă (v. The Cut din 2015, un film istoric perfect mediocru) – nu renunță complet la fermecătoarea moștenire turcă, dar se descotorosește de ea din primele minute: Nuri Șekerci, fost traficant de droguri, și fiul său sînt uciși într-un atac cu bombă. Din acest moment, filmul se concentrează pe figura nemțoaicei Katja (Diane Kruger într-un rol convingător, premiat la Cannes) și pe felul în care doliul soției se transformă în răzbunare.

Figura lui Nuri e interesantă (nunta sa cu Katja – care ține loc de secvență inițială a filmului – e înregistrată cu mobilul, pe culoarele închisorii în care își ispășește pedeapsa), dar nu are suficient spațiu cît să treacă de stadiul schiței. Miza filmului pare să se limiteze la a susține că nimeni nu e atît de inocent cum pare: Nuri are un trecut tulbure, chiar dacă după nașterea fiului său renunță la vechile obiceiuri (deci poate atacul ar putea avea motivația unei reglări de conturi); Katja însăși este o fostă studentă tumultuoasă, care mai consumă droguri ocazional. Uneori, scenariul atinge notele juste, ca în portretul Katjei (ajutat de interpretarea credibilă a lui Kruger, care se ridică la nivelul încărcăturii emoționale a doliului), înțesat de zone de umbră; cu alte cuvinte, Katja are ceva dintr-o bad girl, trăsătură sugerată suficient de discret pentru ca asta să îi coloreze personalitatea verosimil. Pe de altă parte, în scopul aceleiași relativizări, Akin face apel la așa-zise home movies (cei trei membri ai familiei petrecînd timp împreună la plajă etc.), altminteri un loc comun cînd vine vorba de a înduioșa.

Mare parte a filmului se petrece în sala de judecată, unde cei doi tineri acuzați de terorism, alături de un complice grec – toți, parte a unor grupări neonaziste –, sînt absolviți de vină. Katja decide să-și facă dreptate de una singură, iar finalul nu poate lua decît forma unei pilde moralizatoare: una a îngăduinței sau una a răzbunării. Faptul că (spoiler) Akin optează pentru un final shocker contribuie la discreditarea viziunii îndoielnice care a stat la baza scenariului. Ca și celelalte filme bazate pe actualitate (în promovarea lui Aus dem Nichts se subliniază faptul că e inspirat de un fapt real), pelicula lui Akin se împotmolește în același oportunism rigid aducător de premii pe la marile festivaluri, care din păcate trece drept luciditate, acuitate față de real. A spune că „așa e realitatea“ nu e o scuză – fiindcă Akin, la fel ca Östlund, nu e un realist, ci doar un cineast care urmărește să impună o convingere personală. Cinema-ul resentimentar de tipul acesta nu numai că nu poate schimba datele problemei prin ocolirea realităților periferice, dar nici măcar nu își propune să analizeze lucid un fenomen, (inevitabil) complexificîndu-l – nu întîmplător, atacatorii din Aus dem Nichts au alura unor primate impenetrabile, iar această judecată apriorică nu e niciodată nuanțată. Cannes 2017 pare să fi înregistrat apogeul acestei perpetuări periculoase (căci vîndută drept „cinema de autor“) a cinismului pe peliculă. E totuși de crezut că anul acesta pe Croazetă va sufla o briză nouă.

Mai multe