A fi sau a nu fi o pipă

5 martie 2019   Film

● The Favourite / Favorita (Irlanda-Marea Britanie-SUA), de Yorgos Lanthimos. 

„În lumea nebună în care trăim, suprarealismul este noul realism“, spunea lucid Salman Rushdie, iar filmul The Favou-rite / Favorita pare a fi un perfect studiu de caz în acest sens. Regizat de grecul Yorgos Lanthimos și unul dintre cele mai premiate filme ale anului, The Favourite este o mostră iscusită a unui absurd sarcastic cu accente suprarealiste (unele trăsnite de-a dreptul), plasată la curtea Reginei Anne. Filmul îmbină ingenios un extravagant simț vizual în stilul unui Terry Gilliam, un apetit pentru experimentul formal gen Peter Greenaway cu un îndrăzneț limbaj de un absurd crud și poetic, ca acela al scrierilor lui Boris Vian. La nivel vizual, totul este gîndit din perspectiva unei permanente lentile deformate, care deseori dă senzația privitorului că s-a întors în timp, în opulentul, decadentul, efervescentul și foarte coloratul baroc de secol XVIII, supravegheat însă din umbră de Alice în Țara Minunilor (și asta nu doar pentru că este filmul cu cei mai mulți iepuri pe metru pătrat din istoria recentă a cinema-ului).

The Favourite este inspirat de perioada domniei fragilei regine Anne a Angliei, Scoției și Irlandei, ultimul monarh din dinastia Stuart, aflată în plin război cu francezii pentru teritoriile spaniole. Documentele vremii au atestat existența unei povești de dragoste între Anne și confidenta și sfătuitoarea sa, în realitate unul dintre cei mai abili oameni politici ai vremii, Lady Sarah de Marlbo-rough (somptuoasa Rachel Weisz, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale). Subtilele urzeli și rafinata manipulare a reginei bolnave, nevrotice și pierdute deseori în altă lume (interpretată impecabil de britanica Olivia Colman) de către Sarah sînt deturnate, însă, în momentul apariției inopinate a rudei sale scăpătate Abigail (Emma Stone).

În cel mai pur spirit de frondă suprarealist, ironia, ilogicul și paradoxul sînt foarte vizibile în film. Acum aproape un secol, Magritte picta tabloul dedicat unei pipe Trădarea imaginilor (Aceasta nu este o pipă), intitulat așa în virtutea faptului că ea nu putea fi umplută cu tutun. Sau, cum spunea André Breton, unul dintre fondatorii suprarealismului, „tot ceea ce ne înconjoară este subiect, nu obiect“. Cineastul grec ne oferă un astfel de subiect tout nu, o terapie de șoc a moravurilor sub reprezentarea intens stilizată a Iluminismului (Swift este și el pomenit, iar coloana sonoră abundă în Haendel și Vivaldi). Dincolo de decorurile monumentale, toaletele epatante și fastul grandios, se află însă decăderea morală, turpitudinea, excentricitatea ostentativă a stilului de viață și cinismul luptei pentru putere. Miezul Favoritei este de căutat undeva între bătăile cu fructe în pielea goală, cursele de gîște în Sala Tronului sau de homari în apartamentele reginei, iepurii albi și pufoși prinși sub un delicat condur feminin sau în replicile desprinse parcă dintr-un joc dantesc de adevăr sau provocare („Ai venit să mă seduci sau să mă violezi?“, „Ești în Rai, pe Dumnezeu o să-l cunoști mai tîrziu“, „Dragostea are limitele ei, deși nu ar trebui“ sau „Sherry sună ca un bilet“). Scenariul este semnat de dramaturgul australian Tony McNamara și de scenarista britanică Deborah Davis.

Cineastul elen preferă o sofisticată filmare circulară, cu o deformare vizibilă a capetelor de perspectivă, cu lentile grandangulare, filmare executată în ralanti sau, dimpotrivă, accelerată. Iar granița dintre oniric și realitate devine cu atît mai fluidă. Nu e întîmplător, căci arta barocă a dat o strălucire aparte liniilor deformate, surprizei și perspectivelor neașteptate, chiar dezechilibrate după standardele estetice clasice. Prin aceste procedee vizuale recurente, atît bărbații politici ai vremii (Harley sau Gondolphin), cît mai ales protagonistele, arivistele Sarah și Abigail, par toți prinși în propria capcană, cea a propriilor vanități, neputințe umane și crude vise de mărire, ridicole, de fapt, la scara mare a istoriei. Și atunci înțelegem altfel afirmația, rostită cu deplină candoare, a regizorului cum că filmul său nu este despre o anume perioadă istorică și despre climatul ei, ci este despre noi toți. Un sofism perfect, vor spune detractorii săi, nu puțini. I se pot reproșa multe cineastului grec, deși în The Favourite sînt ceva mai discrete dorința sa de a epata și gustul pentru un umor negru dus în extrem (gen „Vizează dalele de piatră, iarba ți-ar putea atenua căderea“ sau „Am avut un vis cu un francez foarte mic acoperit cu sînge, care ducea capul lui Marlborough hrănindu-l cu Brie“).

Deși controversat, elenul are mulți adepți, chiar și Theo Angelopoulos, marele cineast dispărut acum cîțiva ani în urma unui stupid accident și lăsînd neterminat un film despre criza economică din țara sa, îl recomanda ca pe cel mai important cineast din Noul Val grec. Unul dintre ultimii reprezentanți ai filmului de autor și un rafinat dialectician al istoriei (ca o paranteză, Privirea lui Ulise a fost filmat în mare parte la noi), Angelopoulos nu duce lipsă de urmași, deși cineaștii acestui Nou Val grec, ale căror filme au rulat și la noi, unele dintre ele, au o manieră total diferită de a sa. Toți au în comun aceeași predilecție pentru un simbolism abstract, al ideilor, și pentru o asumată doză de șoc, care să provoace disconfort și să forțeze spectatorul la reflecție. Athina Rachel Tsangari s-a făcut cunoscută prin Attenberg (2010), un ambițios studiu postdarwinist despre eco-morală și industrializarea extremă, nominalizat la trofeul Leul de Aur de la Veneția. Alexandros Avranas a cîștigat Leul de Argint pentru Miss Violence (2013), un atipic thriller psihologic. În sfîrșit, Yorgos Gkikapeppas spune, în The Silent (2017), strania poveste a unei soprane tinere și talentate, Dido, care visează să ajungă noua Maria Callas și care își induce pierderea simultană a vocii și a graiului, apărîndu-se prin muțenie în fața realității.

Mai multe