A fi sau a nu fi mamă

# Les Enfants des autres / Copiii celorlalți (Franța, 2022), de Rebecca Zlotowski.

E ceva în Les Enfants des autres / Copiii celorlalți care îl face să se simtă din start ca rodul unei priviri tributare altora. De la opțiunile de casting și pînă la aerul general al plot-ului, efortul Rebeccăi Zlotowski reușește cu greu – și doar intermitent – să depășească stadiul de variațiune pe o temă dată. Căci trebuie că ne-am cam obișnuit să o vedem pe Virginie Efira în rolul femeii între două vîrste, încă-luminoasă-dar-nu-pentru-mult-timp, și pe Roschdy Zem în cel al amorezului magrebian viril și respectabil, care abia își ține demonii ascunși în frîu. De unde și senzația de risipă a acestei încercări regizorale altminteri rezonabile, cu arcul său narativ pe alocuri emoționant și adesea just, care totuși cade în capcana efectelor de recunoaștere facilă. Les Enfants des autres amenință, atunci, să nu mai fie decît un film care seamănă cu altul. Iar Parisul – ca fundal, ca decor, ca „personaj” – riscă să fie acaparat de astfel de povești discret lacrimogene, simplu oraș gentrificat care facilitează „întîlnirile” unei upper middle class enervant de sensibile.

Filmul nu este de lepădat. Efira are de lucru cu acest personaj care se trezește într-o zi lovită de gîndul că vrea un copil. De la scorneală ghidușă în compania unui bărbat atrăgător (și deja tată al unei fetițe de patru ani), ideea ajunge să orbească totul în jur: nu mai există decît dorința respectivă. Dar și un deadline: așa cum o informează un venerabil ginecolog (jucat cu blîndețe de marele documentarist Frederick Wiseman, într-un cameo un pic forțat), trebuie să se grăbească dacă nu vrea să piardă ocazia. Filmul însă e prea înțelept pentru a se transforma într-un thriller marcat de paranoia, în genul unui „Va reuși? Nu va reuși?”. Dimpotrivă, admirabilă e tocmai subtilitatea cu care această presiune se instalează gradual în viața unui cuplu fericit în cel mai clișeistic mod, genul de relație în care se dansează vals la petrecere, iar noaptea pendulează grațios între datorii paterne și senzualitate dezinhibată. M-am întrebat care ar fi poziționarea corectă față de film: nu încape îndoială că toată această dramă e afectată de senzația că am mai văzut-o deja în atîtea filme care demontează această speranță a lui „el chiar este alesul”. Dar, pe de altă parte, există ca un fel de disponibilitate a acestor actori de a îmbrățișa senin suferința, ceva care ne spune că filmul pare banal tocmai pentru că viața e astfel, iar cu așa ceva nu are rost să trișezi.

Cel mai emoționant e acel cadru în care protagonista țîșnește pe holurile maternității, apoi o vede pe sora mai mică ținîndu-și nou-născutul în brațe și izbucnește în plîns. E emoționant tocmai pentru că strînge laolaltă fiorul acestui miracol inepuizabil al vieții, în fața căruia nu putem decît să ne închinăm, și o undă de regret a personajului nostru, asaltat de încă un copil care nu e al său. Cumva, există un sîmbure de nedreptate a destinului, care, iată, decide să gratuleze cu un prunc o femeie tînără care nici nu planificase evenimentul, ignorînd cu cruzime toată chinuiala acestei surori trecute prin viață. Zlotowski are talentul de a provoca aceste zone incerte și inexplicabile, de a strecura o minusculă picătură de venin – invidia, narcisismul și alte sentimente perfect umane – într-o bucurie pe care, hélas, nu o putem savura pe deplin, deși știm că asta contravine moralei. E un talent care tulbură puțin apele prea limpezi ale filmului, mereu grăbit să facă impresie bună cu o muzică ușor dulceagă sau o vinietă retro care închide secvența. Or, tocmai senzația că penetrăm în sfîrșit în spatele fațadei de curtoazie e ceea ce ne țintuiește în scaun.

Păcat că filmul nu e dispus să se arunce mai adînc în aceste hăuri existențiale. De la un punct încolo, devine neclar dacă ideea că „timpul le rezolvă pe toate” e un unghi filosofic prin care să privești viața sau o frică a scenariului de a forța puțin limitele de bună creștere ale personajului său, care îi înțelege pe toți cei din jur. Tonul burghez, mereu măsurat, al filmului e cel care ne ațîță cu o potențială nevroză, pe care tot el o vîră numaidecît sub preș. Tentația nebuniei, a excesului, a horror-ului e, de fapt, adevărata inimă a acestei cronici binevoitoare. Virginie Efira o cunoaște bine, ea care a transformat călugărița din Benedetta (2021) într-un monstru de impenitență. Lipsit de opreliștile „verosimilului” și ale „bunei-cuviințe”, Les Enfants des autres ar fi putut constitui un formidabil studiu al maternității rănite.

Les Enfants des autres rulează în cinematografe începînd din 25 august.

Victor Morozov este critic de film.