«Fiecare concert e o bătălie» - interviu cu violonistul Liviu PRUNARU

În 1990, violonistul Liviu Prunaru, pe atunci în vîrstă de 21 de ani şi student al Conservatorului bucureştean, pleca la un curs de vară în Elveţia. Din acel moment a fost doar o chestiune de timp pînă a ajuns un artist de talie internaţională: cursul de vară a continuat cu prelungirea statutului de student pentru mai mulţi ani. I-a avut profesori pe Alberto Lysy (cu care a cîntat pentru Papa Ioan Paul al II-lea Dublul concert de Bach) şi pe violonistul Yehudi Menuhin (fost elev al lui George Enescu). De şase ani este concert-maestrul celebrei orchestre Royal Concertgebouw Amsterdam. Cîntă cu o vioară Stradivarius care i-a fost oferită de orchestra din Amsterdam. Face nenumărate turnee solo în toate colţurile lumii (cînd m-am întîlnit cu el, tocmai se întorsese dintr-un turneu în Japonia) şi este profesor de vioară la Academia „Menuhin“ din Elveţia. În luna septembrie va începe în România a doua ediţie a Turneului „Duelul Viorilor“, alături de violonistul Gabriel Croitoru şi pianistul Horia Mihail. Printre atîtea activităţi, te întrebi cînd mai are timp şi de studiu? Aceasta a fost prima întrebare din interviul pe care i l-am luat în holul Ateneului din Bucureşti înaintea unui concert.

De fapt, eu studiez tot timpul. Şi acum, în timp ce vorbesc cu tine, studiez în minte un pasaj din Dvorák. Studiez şi mental, studiez şi cu partitură, şi cu vioara în mînă. Dar ţin foarte, foarte mult şi chiar predau această versiune a studiului: fără instrument. Totul a început acum mulţi ani, într-o seară, cînd alergam. În Argentina am făcut primul experiment, prin 1994, la prima mea călătorie acolo. Alergam prin pădure şi mă gîndeam că ar trebui să fac şi altceva în timpul ăsta. Şi atunci am început să-mi cînt fugi de Bach. A fost aproape imposibil la început. În acel moment mi-am dat seama cîte pasaje ştiu eu „din degete“, şi nu muzical. Pur şi simplu, îmi dispărea partitura, nu o mai vedeam. Şi mi-am spus „Eşti incomplet, băiatule, treci la studiu!“. Şi aşa am început acest studiu în paralel: studiul vizual, interior, fără instrument şi fără partitură, studiu pe care îl predau şi elevilor mei.

Studiu, activitate pedagogică, activitate solistică, lucrul cu orchestra… la un moment dat nu intervine rutina?

Nu, pentru că fug de rutină. Şi chiar şi cînd studiez, nu fac de două ori acelaşi program, cînd cînt, nu cînt de două ori la fel. De asta în vocabularul meu nu există cuvîntul plictiseală. Eu nu mă plictisesc niciodată. Chiar dacă nu am lîngă mine nici cărţi, nici partituri, nici vioara, nu mă plictisesc pentru că sînt mult prea multe lucruri la care mă gîndesc.

Presupun că la fel se întîmplă şi în lungile călătorii cu avionul dintr-o parte în alta a lumii. Chiar mă gîndeam ce reprezintă avionul astăzi în viaţa unui artist?

E una dintre casele mele. O casă provizorie. Petrec foarte mult timp în avion. Şi dacă la început era curiozitatea, excitaţia de a fi în aer, la un moment dat intervine oboseala, pentru că sînt nişte curse lungi. Plec din Amsterdam pînă în Argentina sau pînă în Japonia. De la un timp, am început să am probleme cu gîtul. Mă doare gîtul des cînd sînt în avion. Aşa că nu prea pot să dorm, ceea ce înseamnă că se întîmplă exact aşa cum ai presupus, studiez. La un moment dat chiar am inventat nişte permutaţii, cunoscute sub numele de Coloane în România şi reprezintă toate combinaţiile de 1, 2, 3, 4 ale degetelor. În acea cursă cu avionul eu am inventat permutaţiile duble. Aş spune că a fost o cursă prolifică.

Cum faceţi cînd intraţi pe scenă, e sala mare care freamătă, încărcată de electricitate, cum faceţi să nu vă lăsaţi copleşit?

Nu ştiu. Dar ştiu că nu contează de cîte ori urc pe scenă, pot să urc de mii de ori, şi să cînt aceeaşi piesă, acel impact cu publicul este unic. Fiecare ieşire pe scenă este o provocare şi un risc în acelaşi timp. Poate să fie extraordinar, aşa cum poate să fie şi o catastrofă. Şi asta nu ţine numai de noi şi de pregătire – pregătirea este relativă –, ţine pur şi simplu de acel moment, care e unic, închegarea acelor secunde dinaintea concertului. Să fii calm pe toate planurile, să găseşti acea linişte, să îi poţi da telefon lui Dvorˇák sau lui Bach sau lui Beethoven şi să fii pe aceeaşi lungime de undă cu ei. Trebuie să ştii să te detaşezi de tot şi să te duci acolo şi să dai tot ce ai mai bun. Fiecare concert e o bătălie.

Aţi adus bine aminte de bătălie, în luna septembrie veţi fi unul dintre duelişti în Turneul „Duelul Viorilor“, organizat de Radio România Cultural şi Asociaţia Culturală Accendo. Cu ce gînduri plecaţi anul acesta la duel?

Cu gîndul ca eu, violonistul Gabriel Croitoru şi pianistul Horia Mihail să ducem concertele pe care le avem de susţinut în zece oraşe din ţară pe cele mai înalte culmi. Tactica este că, oricît de rău ne-am simţi şi în oricît de proastă formă am fi, pentru public trebuie să sune tot extraordinar. Cu siguranţă la final ne va părea rău că s-a terminat, exact aşa a fost şi anul trecut.

Cît de greu este să alcătuiţi un repertoriu cu piese pentru două viori şi pian?

E cam greu. Nu-i foarte uşor să găsim piese. Pentru două viori se găsesc lucrări, dar pentru două viori şi pian e mai complicat. Aşa că anul acesta vor fi multe piese în premieră pe care eu şi colegii mei trebuie să le învăţăm. Vom cînta toţi trei o suită de Moskovski pe care nu a făcut-o nici unul dintre noi şi care e în premieră în România. Vom mai cînta şi sonata de Prokofiev pentru două viori şi vom începe cu sonata de Haendel. Apoi fiecare dintre noi îşi va prezenta programul. Nu vă voi dezvălui decît că am ales să cînt cîteva lucrări noi, pe care acum le învăţ, cu ajutorul cărora vreau să pun în evidenţă calităţile viorii mele. Am încercat să unesc virtuozitatea cu melodia, romantismul şi melancolia.

Acum patru ani aţi primit vioara Stradivarius – cu care veţi cînta în Turneul „Duelul Viorilor“ – de la orchestra din Amsterdam. Are 318 ani. Cu cît trece timpul peste o vioară, cu atît, se spune, este mai bună. Credeţi că acest instrument mai are vreun secret pe care să nu i-l fi descoperit încă?

Ştiţi că pînă să am acest Stradivarius am avut un Guarneri, timp de 16 ani. Abia după vreo 10, 12 ani pot să spun că ajunsesem să-l cunosc. Între timp, cu Stradivarius-ul lucrurile stau altfel, pentru că experienţa îşi spune cuvîntul: am ajuns să mă obişnuiesc mult mai repede cu instrumentele. E incomparabil. Diferenţa este că e mult mai lungă decît Guarneri. Este mult mai obositor să cînţi. Am noroc că am degetele lungi. Dacă Guarneri avea un sunet închis, cald, Stradivarius-ul are un sunet sclipitor, strălucitor, pe care eu îl asemui cu o lamă laser care trece prin tot. Vioara mea se dezvoltă pe fiecare an ce trece. În aceşti patru ani de cînd e cu mine, am încercat să intru prin cele mai ascunse colţuri ale ei; asta înseamnă că, după ce am stat şi am cîntat pe ea vreo trei ani cu aceeaşi configuraţie, am încercat să explorez mai mult. Aşa că am comandat tot felul de seturi de corzi. Şi am tot experimentat corzi mai moi, mai dure, cu sunet mai puternic, cu un spectru mai larg, iar în acest moment am o cu totul altă configuraţie a corzilor pe vioară decît cum era ea la început. Acum pot să spun că simt vioara. Dar mai am încă de explorat.

Care este primul gînd cu care intraţi pe scenă şi primul cu care plecaţi?

Această întrebare mă bîntuie de cîţiva ani buni. Şi chiar mă gîndesc că va fi parte din multe lecţii pe care le voi preda. După ce termin concertul e mai puţin important, asta depinde de gradul de exigenţă al fiecăruia, ce învăţăminte a tras, cum se simte... Majoritatea prietenilor mei erau consternaţi cînd vedeau ce scriam pe foi după concerte sau după concursuri în care luam primul loc: „Incapabil să cînţi!“, „Nu ştii nimic!“, „Foarte fals, de repetat!“. Dar asta pe mine mă face mai puternic, îmi permit să îmi spun astfel de lucruri pentru a fi din ce în ce mai bun. Cît priveşte gîndul cu care intru pe scenă, este un subiect la care încă lucrez.  

a consemnat Adina DRAGOMIR 

Foto: C. Barbu