Festivaluri. Multe şi la fel

Participarea la festivaluri este cel mai eficace mod de a înţelege şi de a putea critica fenomentul muzical de masă " ca act artistic, social, de propagandă, de promovare a unor valori, atitudini, convenţii etc. Festivalurile au crescut în amploare şi au devenit barometre de testat nivelul cultural, necesităţile, aspiraţiile şi gustul publicului. Dar reuşesc organizatorii români să fie la înălţimea conceptului de festival? Şi care este ideea generatoare a proiectelor lor? Asaltul reclamelor Bestfest. În faţa uneia dintre scenele cu nume de telefonie mobilă sau de bere s-au strîns aproape 20.000 de spectatori. Tineri, mai puţin tineri şi din ce în ce mai puţin tineri, cu gusturi muzicale diferite " văd şi tricouri cu simboluri rock, şi bluziţe colorate şi ornate la modă, şi pantaloni largi de raper, şi îmbrăcăminte lejeră de in. E noapte deja. Uit de cutiuţele de carton purtătoare de reclame, uit de flyer-ele care mă îndeamnă să cumpăr şi să cumpăr, deasupra mea e doar luna, lîngă " prietenii într-ale muzicii, iar în jur " alţi oameni, mulţi pregătiţi cu ochii, urechile şi sufletul pentru întîlnirea cu legenda Santana. Trec în revistă celelalte zile de festival: de la ploaia ce i-a ameninţat pe The Killers, la zîmbetul soul al lui Ayo, la forţa Motorhead sau dezamăgirea numită Moby, ajung la surpriza provocată de combinaţia de hip-hop şi jazz a unei trupe neanunţate iniţial în line-up " US3, mă opresc la dezinvoltura Franz Ferdinand, îi ascult acum pe The Charlatans, aplauze, o scurtă pauză şi Santana intră în scenă. Punctul culminant al ediţiei de anul acesta. Santana este un maestru în arta de a construi un concert. Ştie că mulţi au venit să-l asculte pentru piesele din tinereţe ("Black Magic Woman", "Samba Pa Ti", "Oye como va"), dar şi mai mulţi fredonează "Mariiiia Mariiiaa…" Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la primul festival Woodstock. Au fost acolo, pe scenă sau în noroi, în extaz muzical sau chimic, Jimi Hendrix, Janis Joplin, The Who, Carlos Santana şi alţi 400.000 de tineri. S-a cîntat pentru libertate. S-a luptat contra războiului din Vietnam, s-a crezut, măcar pentru o vară, pentru cîteva zile, în binele universal pe care l-ar putea genera pacea şi dragostea în lume. Cei care au fost acolo, la Woodstock, în acel an, au fost mai mult decît spectatori, au participat la formarea unui ideal. Carlos Santana încă păstrează vie memoria acelor vremuri hippie, iar mesajul transmis în timpul concertului său de la Romexpo a fost acelaşi ca în 1969. Cu mici schimbări (George W. Bush a luat locul Vietnamului). Plimbîndu-mă prin spaţiul alocat Bestfest, am simţit şi anul acesta că organizatorii nu sînt foarte preocupaţi de atmosfera festivalului. La fiecare pas te loveşte reclama " pe baloane, pelerine, brăţări, tricouri, insigne, flyer-e. Nu există un spaţiu liber în care să răsufli. Nu există decît ideea de mainstage şi line-up orientat exclusiv pe succesul de top. Nu există alt scop, doar entertainment. E prea puţin pentru un eveniment care se laudă că ar fi primul festival la nivel european al României. M-aş aşeza pe iarbă, undeva, aş comenta cu prietenii… De la Bestfest plecăm toţi şi doar pe drumul betonat înspre ieşire apucăm să schimbăm o vorbă. Cîntînd în ploaie Ca să ajungi la Gărâna, trebuie să urci un munte. Staţie de tren nu găseşti mai aproape de 30 de kilometri, aşa că de la Reşiţa fiecare se descurcă cum poate. Cu microbuzul, cu maşina personală, cu autostopul sau căruţa. Drumul în serpentine se străbate încet, cu atenţie, pentru a nu te rătăci, cu grijă la turmele de oi şi capre ce s-ar putea ivi brusc înaintea ta. Dacă e dimineaţă şi ai condus o noapte întreagă sau ai moţăit pe apucate în vreun compartiment de tren, cei 30 de kilometri ţi se par lungi şi nu pricepi cum ar mai putea exista, la capătul lor, şi un festival de jazz. Ajuns şi la a 13-a ediţie. Mulţi dintre cei care răzbat pînă în Munţii Semenicului aduc după ei corturi, saci de dormit, mîncare, pelerine, chitare, darbouka, tamburine, saci de reciclat, costume de baie etc. CD-urile le cumperi de la faţa locului. Gărâna este mai mult decît muzică. E o poveste care a reuşit să se menţină departe de urîtul în care degenerează astăzi evenimentele muzicale "de succes". Îmi pare aproape o utopie, susţinută de o pasiune neabătută pentru jazz. Iar publicul ştie, înţelege şi întreţine acest consemn. În prima seară, vineri, jazz minimalist, modular, structuralist, cu Ronin, din Elveţia. Deviza lor: Extaz prin ascetism. Influenţe: funk, arte marţiale, comics-uri, zen şi ceaiul verde. Pianistul Nik Bärtsch îşi conduce grupul prin impulsuri strigate ca la luptă. Toţi reacţionează fără greş, într-un ritm care pulsează năucitor. Ronin este un organism muzical viu. Iar noi respirăm împreună cu ei sub cerul senin de la miezul nopţii. Apoi sîmbătă, la ora 3 noaptea, ies să mă dezmorţesc puţin din maşina în care dormisem pînă atunci, după ce cortul începuse a înota, la propriu. Ploaia ne luase pe neaşteptate. Hainele erau ude, sacii de dormit " aproape de înec, încălţămintea mustea la fiecare pas. Plecasem în fugă de lîngă scenă şi căutasem un acoperiş cît de cît solid. Venise potopul. E ora 3 noaptea, dar întîlnesc o privire strălucitoare, lîngă un cort. Fremăta. Printre picurii de-acum mai mărunţi, îmi povesteşte întretăiat că Helge Lien Trio au aşteptat o oră şi jumătate pe scenă, că în faţă se adunaseră cam o sută de oameni pribegiţi, că ploua în continuare, dar că norvegienii au spus că trebuie să cînte, trebuie neapărat, scoseseră amplificarea aşa că au cîntat aproape acustic, doar pentru cei strînşi acolo, lîngă ei, lîngă scenă, au emanat energie, o bucurie imensă, o vibraţie fantastică, trei bisuri... Helge Lien Trio au fost momentul ediţiei 2009. O ascult pe prietena mea şi-mi vine să intru în pămînt de ruşine. N-am crezut că va mai fi posibil un concert în asemenea condiţii meteorologice şi la o asemenea oră. N-am înţeles spiritul Gărâna, la anul voi fi mai pregătită. E duminică. Mulţi au plecat de la Gărâna. Au rămas cei care au vrut să guste experienţa pînă la capăt. Stau pe unul dintre trunchii de copaci folosiţi ca bănci. E noapte. Peste păduri şi peste noi, se umple aerul de sunet cald. Pe scenă " trompetistul, compozitorul şi producătorul norvegian Nils Peter Molvaer şi formaţia sa, într-un show audiovizual fără precedent. Molvaer este un muzician inovator, adept al fuziunii dintre jazz, ambient, electronic house, funk, hip-hop, break beat, rock şi pop, considerat, datorită albumului Khmer (1997), un continuator al lui Miles Davis. Sîntem ochi, urechi, suflet, pentru că un astfel de concert, într-o astfel de atmosferă, n-am mai trăit. În Munţii Semenicului, la Gărâna, în plină inimă a Ardealului, în Poiana Lupului, organizatorii au o viziune. Medievalismul kitsch Ca în fiecare an, parfumul Festivalului de artă medievală Sighişoara, aflat la a 17-a ediţie, vine de la cei care nu s-au maturizat şi trăiesc încă într-o lume imposibilă, patronată de libertate şi sinceritate. Sînt aceia care aleg să se îmbrace peticit şi colorat şi să aducă poezia în stradă: pictează feţele copiilor, împletesc codiţe, cîntă la cîte-un colţ al cetăţii " mai puţin pentru bani, mai mult pentru o frumoasă poveste de bătrîneţe "am fost odată ceteraş la Sighişoara", vînd pe tarabe tot felul de nimicuri, într-o dezordine demenţială care face ca pînă şi Dracula să supravieţuiască în preajma "Crezului" transcris pe o tăbliţă de lemn. Pe scenă, într-adevăr, sînt concerte adevărate. Dar s-o vezi pe pseudo-gladiatoarea Sofia Kallgren, interpretînd cîntece pe negativ, nu are prea mult haz. Nici concursul de Miss, iar prezentarea se înscrie şi ea în medievalismul nedorit al clişeelor. Un plus, totuşi, pentru ansamblul de muzică medievală Truverii… Cobor în stradă, din nou, şi aici dau de adevăratul spirit al festivalului. Un vrăjitor al undelor electromagnetice cîntînd Bach şi Schubert, la un instrument straniu. E un theremin făcut chiar de el. Aşa ceva nu mai văzusem de la concertul lui Jean-Michel Jarre, dar Benedict Popescu cîntă mai bine decît starul francez. Poate singurul sens al unui astfel de eveniment e să aducă în stradă aceste personaje baroce şi antice şi să ne deschidă ochii înspre alte tipuri de existenţă " departe de televizoare, ştiri mondene, sclipici prăfuit. Cobor mai mult pe stradă şi mă afund în kitsch " tarabe cu argintărie, geci de piele, ochelari de soare, balonaşe, păpuşele, luminiţe, porumb copt, mici, seminţe, manele, magneţi de frigider. Festivaluri decăzute Vara aceasta a văzut explozia festivalurilor în aer liber, dar nu în locurile convenţionale de prin oraşe " ci în păduri sau, ca în cazul festivalului de la Bran, în curtea castelului. Iarmaroc, Forest Vibes, Bran Castle Fest, Teknival " iată punctele de reper care au definit fenomenul. "Vara asta a fost vara festivalurilor ratate. Toată lumea îşi dorea să petreacă în afara Bucureştiului, în aer liber şi era normal ca după verile trecute în care, dacă nu gustai litoralul românesc, hălăduiai într-un oraş mort, piaţa să ofere alternativele. Şi le-a oferit cu vîrf şi îndesat, dar prost gîndite şi realizate. Succesul răsunător al Iarmarocului a pus pe gînduri o grămadă de organizatori wanna-be care au asociat imediat succesul la public cu succesul financiar (deşi organizatorii Iarmorocului nu au rămas cu cine ştie ce după eveniment) şi au crezut că au descoperit formula cîştigătoare: Build it and they will come. L-au construit şi nu a venit nimeni" " notează site-ul freshgoodminimal.ro. Articolul, intitulat "Sindromul post-Iarmaroc" prezintă realitatea pur funcţională într-un mod corect şi chiar trage o concluzie, care sperie, privitoare la modul de a funcţiona şi de a fi selectiv al generaţiei tinere: "Funcţionăm ca o turmă, ne uităm în jur, înainte să mergem undeva. Tu vii, ăla vine? Cică vin şi ăia. Ambient awareness. Nu e de ajuns să construieşti, înainte trebuie să adulmeci turma. Să canalizezi sau să te apuci de un trend, să faci un line-up atrăgător, să vii cu ceva nou şi aşteptat, să faci scandal, să te ştie lumea, să le fii simpatic". Deşi nu se compară cu Bestfest-ul în ceea ce priveşte cîştigul material sau line-up-ul, unele dintre aceste festivaluri, voit în afara mainstream-ului, prezintă la noi doar o formă decăzută, din mai multe motive: 1. Line-up-ul redundant. În proporţie de 60%, artiştii români chemaţi să susţină iniţiativa organizatorilor au fost aceiaşi. La Iarmaroc, Bran Castle Fest, Sîrnaville, Forest Vibes ne întîlnim şi răs-întîlnim cu Aria Urbană, Brum Conspiracy, Discoballs, Blanoz, L’Orchestre de Roche, Minus şi Ion, Rusu şi Flore, Şuie Paparude " toţi reprezentanţi mai mult sau mai puţin originali ai genurilor electro, funk, reggae, rock, chill, drum’n’bass. Semn că fenomenul muzical românesc underground este slab reprezentat. 2. Modelul pentru aranjarea pe scene şi genuri muzicale este oricum copiat din Vest, dar mesajul lipseşte. Tinerii care, în lipsa oricăror îngrădiri politice, ar putea genera o mişcare intelectuală liberă, se autoîncarcerează în stereotipii şi frici sociale mărunte. O comparaţie unică, între site-ul dedicat Iarmarocului (cel mai de succes festival de vară 2009) şi cel al festivalului Fusion din Germania, demonstrează instantaneu lipsa de program şi de viziune a primului. 3. Fiecare grup mic încearcă să tragă foloasele în urma organizării propriului eveniment, în loc să se încerce o coalizare a forţelor înspre un model de gîndire cu adevărat deschis, liber, vizionar. Nota bene: Stufstock-ul " care se doreşte un festival organizat în scopul menţinerii Vămii Vechi ca imagine a "culturii adevărate libere" " nu are nici el destulă putere. Există o singură alternativă prezentă şi în România, o manifestare extremistă întru totul, dar care se apropie de idealul unui festival adevărat " datorită mesajului său, felului de desfăşurare, influenţei pe care o are asupra participanţilor. Mai mult sau mai puţin nociv, mai mult sau mai puţin acceptat de societatea noastră tradiţionalistă. Surprinzător, pentru că reperele sale muzicale sînt diferite " reia crezul Woodstock, apărut exact în urmă cu 40 de ani. Se numeşte Teknival, singurul său scop material este al supravieţuirii de la o ediţie la alta, locul pentru desfăşurare este anunţat cu două zile înainte, triburile postmoderne se adună dintr-un adevărat pelerinaj hippie şi, măcar pentru cîteva ceasuri, ai senzaţia apropierii de libertate. Cel puţin aşa povestesc cei care au fost acolo. Maria Balabaş este realizatoarea emisiunii Dimineaţa Crossover la Radio România Cultural.