Festivalul Enescu - un alt început
E altfel. La ediţia a XX-a şi la 20 de ani după primul festival de după 1989, Festivalul "Enescu" se vede cu totul altfel.
Parcurgînd Şoseaua Ştefan cel Mare într-o duminică după-amiază, vedeam zeci de afişe cu „Magia există“ şi cu fumul colorat şi vesel care fixează vizual imaginea festivalului în acest an, o apariţie surprinzător de stilată printre zecile de afişe care murdăreau zidurile. Parcă poziţionarea acestor imagini lîngă celelalte care invadează Bucureştiul, lipite fără nici un discernămînt, nu se potrivea cu mesajul festivalului. Dar era, cu siguranţă, eficientă. Cred că, dacă s-ar face acum un sondaj serios în Bucureşti cu întrebarea „Aţi auzit de Festivalul «Enescu»?“, ar fi mult mai multe răspunsuri pozitive decît în anii trecuţi, cînd promovarea se petrecea doar în preajma sălilor de concert şi prin radioul şi televiziunea publică.
Din acest motiv, dar nu numai, cînd am vrut să scriu un articol în care să recomand ce concerte nu trebuie ratate, am constatat că la majoritatea nu mai sînt bilete. În consecinţă, aş putea recomanda cu o oarecare ipocrizie audierea live pe frecvenţele Radio România Cultural sau Radio România Muzical – depinde unde locuiţi – sau pe site-urile posturilor publice de radio, unde pot fi ascultate tot live majoritatea concertelor – aici au acces şi potenţialii ascultători din străinătate, dar şi o formulă nouă, vizionarea live pe site-ul www.tvr.ro sau pe site-ul www.festivalenescu.ro, a unora dintre concerte; mai precis, dacă deschiderea a trecut, a finalelor Concursului Internaţional de pian şi vioară şi a Galei Laureaţilor (pentru că drepturi pentru astfel de transmisii se obţin destul de greu).
În 2011, Festivalul „Enescu“ are cont pe Facebook, are o imagine clară, distinsă, cu stil, este colorat – aşa cum era, în realitate, de cîteva ediţii încoace, deşi afişul rămînea tot maro –, iar afişele celor şase serii sînt mari şi elegante.
Pînă la urmă, era mai bine cînd se găseau bilete şi imaginea festivalului avea mai puţin stil, sau acum, cînd toată lumea a ştiut din timp, şi-a luat abonament sau bilet, iar cine se bazează pe maniera românească a rezolvării în ultimul moment a problemei accesului la festival a avut deja surprize? Evident că e mai bine acum. Dar dacă e aşa de bine acum, totuşi la ce concerte am mai putea să intrăm şi de ce? Primele concerte pe care nu trebuie să le rataţi vin în acest sfîrşit de săptămînă şi sînt cele cu Orchestra simfonică a Teatrului Mariinsky dirijată de Valery Gergiev, cu un program post-romantic Wagner, Scriabin şi Richard Strauss – Viaţă de erou, duminică, 11 septembrie, iar luni, 12 septembrie, cu Enescu – Simfonia nr. 3 cu cor (alături de Corul Academic Radio condus de Dan Mihai Goia) şi Mussorgski – Ravel – Tablouri dintr-o expoziţie. De ce trebuie mers la aceste concerte? Pentru că publicului nostru i s-a indus de-a lungul timpului un ideal sonor de tip romantic, cu sonorităţi pline, temperamentale, cu pasajele de virtuozitate atacate în forţă, cu părţi lente debordînd de un sentimentalism care rămîne tipic orchestrelor ruseşti. Uneori poate mai puţin rafinat, discursul sonor este întotdeauna frust, ardent, intens emoţional. La Staatskapelle Berlin mai sînt bilete doar pentru 14 septembrie, cînd pianistul şi dirijorul Daniel Barenboim va fi protagonistul Concertului pentru pian şi orchestră în Re Major KV482 de Mozart, iar în partea a doua a programului va dirija Simfonia „Dante“ de Liszt.
Rămînînd în seria „Mari orchestre“, recomand cu căldură seara de 15 septembrie, cînd una dintre simfoniile fundamentale ale secolului al XX-lea, Turangalîla de Messiaen, pe care sînt sigură că puţini dintre cei care citesc aceste rînduri au ascultat-o live, va fi prezentată de Orchestra Naţională Radio sub bagheta lui James Gaffigan, avîndu-i ca solişti pe Cynthia Millar (unde Martenot) şi Peter Donohoe (pian). Dacă nu aţi mai ascultat niciodată Messiaen, aveţi curajul să o faceţi. Pentru că în momentul în care veţi ajunge să vă îndrăgostiţi de muzica lui, nu veţi mai avea nici o greutate să îi recunoaşteţi stilul, timbralitatea irizată în culorile curcubeului, mixajul sonor original şi personal, culorile deschise, clare, pline de limpezime.
Cu toţii vrem să ascultăm orchestrele străine la Festivalul „Enescu“, cu gîndul că pe cele româneşti le avem oricum şi în timpul stagiunii. Gîndim aşa, după care nu mai ajungem la Sala Radio din octombrie încolo, pentru că e vineri, pentru că, mai nou, chiar nu mai ai cum să ajungi decît pe jos, de cînd s-a închis ieşirea în Berzei, pentru că… Totuşi, în cazul unei programări inteligente şi curajoase, fără a pune orchestrele noastre în situaţia de a prezenta marele repertoriu clasico-romantic într-o comparaţie prea directă cu recordmanii mondiali ai domeniului, a asculta o orchestră românească la festival poate fi reconfortant. Puteţi încerca pe 15 septembrie!
De altfel, Orchestrele şi Corurile Radio continuă tradiţia şi participă la această ediţie a festivalului prin cinci reprezentanţi: Orchestra Naţională Radio, Corul Academic Radio, Corul de Copii Radio, Orchestra de Cameră Radio şi Big Band-ul Radio. Îi veţi descoperi cu siguranţă în program, fie la Ateneu, fie la Sala Radio, fie în Piaţa Festivalului, unde vor putea fi ascultate Big Band-ul Radio, dirijat de Ionel Tudor, în data de 10 septembrie 2011, şi Orchestra Naţională Radio, dirijată de Tiberiu Soare, în data de 18 septembrie 2011. O altă orchestră românească pe care vă recomand să o ascultaţi cîntă pe 23 septembrie la Sala Palatului un program extrem de popular: Rapsodia I de Enescu, Pasărea de foc de Stravinsky şi La Valse de Ravel. Este vorba despre Orchestra Română de Tineret dirijată de Cristian Mandeal, avîndu-l ca solist pe David Garrett în Concertul pentru vioară şi orchestră de Beethoven. Această orchestră cu o medie de vîrstă sub 30 de ani cîntă cu o asemenea energie şi entuziasm, încît de la concertele lor ieşi cu un chef de viaţă greu de descris în cuvinte, iar prima lor plasare într-un astfel de context este o provocare care, dacă va fi cîştigată, va însemna foarte mult pentru viitorul acestei entităţi. Să încerc să vă propun şi cîteva dintre concertele de la Ateneu? La mediatizatele concerte de la miezul nopţii nu mai avem nici o şansă. Şi cînd mă gîndesc că atunci cînd va apărea acest articol şi cele cîteva bilete pe care le mai văd disponibile acum în reţeaua online prin care se vînd biletele la concertul lui Liviu Prunaru cu Vlad Stănculeasa alături de Korean Chamber Orchestra se vor fi epuizat, ajung la concluzia că ideea de a programa două şi chiar trei concerte şi spectacole în paralel în weekend nu este rea. Să încercăm să alegem cîte ceva din seria „World Music“ de la Sala Radio. Chiar de la primul concert, din 15 septembrie, cu Forbidden City Chamber Orchestra, sîntem tentaţi cu sonorităţi nemaiauzite sau, în fine… rar auzite live pe la noi. Pe 23 septembrie, încercaţi să nu rataţi concertul lui Dhafer Youssef, care îmbină arta vocală cu sonorităţile oud-ului, lăuta tradiţională arabă, fiind acompaniat de cei 15 instrumentişti ai orchestrei Divine Shadows.
Va fi greu de ales. Totuşi, dacă vremea va fi bună, nu rataţi ocazia de a trece măcar într-o seară de weekend prin Piaţa Festivalului „Enescu“, unde senzaţia că magia există este poate cea mai puternică. Tot muzică clasică veţi auzi şi aici, dar într-o manieră lipsită de orice fel de constrîngeri şi idei preconcepute. Acesta începe să fie de fapt, tot mai mult, Festivalul Internaţional „George Enescu“. O multitudine de oportunităţi de a ne apropia de genuri de artă a spectacolului şi stiluri muzicale pe care avem mai puţin curaj de a le aborda altminteri. Cu o astfel de modernă şi tot mai eficientă manieră de împrietenire cu peisajul urban bucureştean, festivalul va putea fi tot mai mult perceput nu ca o sumă de concerte – trofeu pe care trebuie să mizăm totul pentru ca apoi să luăm o „binemeritată“ pauză de doi ani, ci ca un minunat prilej de racordare la fluxul de circulaţie a valorilor spirituale europene.
Festivalul Internaţional „George Enescu“ începe să arate altfel. Să-i felicităm pe organizatori, să ne bucurăm şi să ne urăm ca acesta să fie, la a XX-a ediţie şi la 53 de ani de la inaugurare, doar un alt început.
Oltea Şerban-Pîrîu este muzicolog, redactor-şef al postului Radio România Cultural. Este semnatara traducerii şi a articolelor privind compozitorii români pentru Larousse – Dicţionar de mari muzicieni şi responsabilă cu secţiunea muzicală a Dicţionarului enciclopedic.