Festivalul din Ledbury

„When human touch
(as monkish books attest)

Nor was applied nor could be,
Ledbury bells

Broke forth in concert flung adown
the dells“ 

(William Wordsworth, din sonetul „St. Catherine of Ledbury“) 

Drumul pînă la Ledbury nu e scurt, nu-ți ajunge un avion, ca în alte locuri. Iei avionul, autobuzul, apoi trenul, pe care e posibil chiar și să-l schimbi fie la Birmingham, fie la Worcester. Trenul te duce pînă în inima insulei, spre Vest, în ținutul Hereford, aproape de Țara Galilor, într-o așezare ce și-a început viața prin secolul șapte al erei noastre și care prin 2011 ajunsese la o populație de 10.000 de locuitori. O dată pe an aici are loc cel mai mare festival de poezie din Marea Britanie. În 2017 a fost a 21-a ediție.

O casă pentru trei zile

Într-un orășel ca Ledbury, fără multe hoteluri și pensiuni, soluția organizatorilor este în casele localnicilor, care timp de zece zile se mobilizează non-stop. Așteaptă invitații la gară, îi găzduiesc, le arată orașul, gătesc, iar seara vin la lecturile de poezie. În casele lor poți găsi cărțile tuturor poeților care au trecut pe la Festivalul din Ledbury. Asta m-a dus direct cu gîndul la festivalul la care am fost în mai, la Arad, unde Lia Faur încearcă să facă același lucru. Îmi plac hotelurile, impersonale, unde nu trebuie să faci conversație cu nimeni și nu trebuie să dai socoteală nimănui. Dar să locuiești în casa unui om al locului în care ai ajuns e o imersiune totală într-o realitate la care altfel nu ai avea acces. La micul dejun cu ceai englezesc și biscuiți cu unt, am aflat toate noutățile și am vorbit despre lucrurile deja vechi: Brexit, emigranți, locuri de muncă, supermarketuri, români în Ledbury. Sue și Graham Wood au o casă aflată la cincisprezece minute de oraș. Cincisprezece minute de mers la pas prin pădure. Phoenix House e vegheată zi și noapte de chiar pasărea Phoenix, plasată pe aleea de la intrare, în varianta metalică sculpturală a unui artist polonez, printre hortensii și alte plante ornamentale. Graham însuși ne-a condus cu mașina, a doua zi după sosire, pe Magda Cârneci și pe mine, la locul de primire a poeților, Hospitality, o casă medievală, aflată în apropierea bisericii St. Michael and All ­Angels, unde poeții se puteau odihni sau vorbi cu managerii festivalului, care adesea serveau invitații cu siropuri de casă sau cu sandvișuri și prăjituri pregătite tot de locuitorii orașului.

Lectura

Am avut șansa să citesc la Ledbury alături de Ana Blandiana și Magda Cârneci, în fața unui public de aproximativ o sută de oameni: profesioniști (erau acolo în sală Cristopher Merrill, minunat poet american și director al International Writing Program al Universității din Iowa, poetul și performerul francez Patrick Dubost, poetul englez Alasdair Paterson, dar și oameni din Ledbury sau turiști amatori de turism poetic, veniți de peste tot din Anglia. Am avut bucuria, de asemenea, ca evenimentul românesc să fie curatoriat și moderat de poeta britanică Fiona Sampson. Am avut șansa să fim la Ledbury împreună cu Gabriela Mocan, de la ICR Londra, artizana, alături de Fiona, a participării României, în premieră, la festivalul de la Ledbury. Publicul englezesc era una cu poezia pe care o citeai. Îl simțeai prezent fără încetare. În clădirea veche de la Bargage Hall, aproape orice vers era urmat de o reacție, uimirea, rumoarea, hohotele de rîs, aprobarea și plăcerea traversau sala în continuu, priveai în fața ta și de fiecare dată găseai instantaneu ochi în care te puteai fixa, sprijini, puteai fi sigur că atenția e totală. Senzația era că poezia poate fi funcțională, că nu alunecă pe lîngă oameni, că preciziei ei cel care ascultă îi poate răspunde cu o precizie a receptării, prin reacții atît de firești, pentru că, în mod foarte firesc, el lasă poezia să se desfășoare.

Ce mi-aș fi dorit să văd la Ledbury

Pe ceilalți invitați ai festivalului. Poeți, editori, manageri. Pe Erik Jonsson, directorul de programe al Festivalului de Literatură din Umea (Suedia), pe Tal Nitzán, poetă israeliană, care a prezentat în decembrie lectura mea de la festivalul din Mitzpe Ramon, pe Tabish Khair, pe Adam Feinstein, biograful lui Neruda, pe Inua Ellams în An Evening with An Immigrant și pe mulți alții dintre cei peste două sute de poeți invitați. Festivalul durează zece zile și în mod firesc ne-am ratat reciproc, doar am eliberat camerele unii pentru alții, exact la fel cum s-a întîmplat acum cîteva zile și la C’Art Fest la Cristian, cînd camera mea a devenit după două zile camera lui Florin Iaru. Ca într-o ștafetă.

Ce am văzut la Ledbury, ce nu am cum să uit

Pe Ana Blandiana, pe iarba din părculețul de la Biserica St. Michael and All Angels, găsind o orhidee albă, pierdută, într-o fiolă cu apă, pe care la plecare a așezat-o pe un mic monument în piatră, inscripționat cu Garden of Remembrance.

Grădinile și dealurile Fionei și ale soțului său, Peter, cele șase oi, adăpostite undeva la umbră, cei doi cîini ai lor, jucîndu-se în iarba necosită, imitîndu-și unul altuia mișcările, cireșii de toate culorile din care gustam pe rînd, cele două birouri din casa lor ca un muzeu, cu bîrne făcute din corăbii vechi de cînd lumea, fotografia lui Beckett din biroul lui Peter, privindu-ne ca o Giocondă literară, cinic și cald în același timp, citind parcă tot ce am putea scrie în orice moment, căpșunele cu smîntînă care m-au dus direct înapoi în verile mele botoșănene și în general toată după-amiaza aceea la Fiona și Peter, de dinainte de lectură, undeva în deep England, fără conexiune la telefon, fără Internet, ca într-un fel de Farmec discret al burgheziei, cu toții împreună, înaintînd prin iarba înaltă, suspendați și vorbind întruna despre poezie, Poeții se nasc, poți deveni poet la cursuri de crea­tive writing sau „uite, un poet viu“, cum povestea Patrick Dubost amintindu-și o întîmplare dintr-un liceu francez unde fusese invitat pentru o lectură.

Ce vedeam de la fereastra camerei mele în fiecare dimineață, publicul, am­bu­lanța Emergency Poet, de unde și sen­zația că acolo poezia era permanent o ur­gență pentru care toată lumea lasă baltă alte treburi.

Pe Maria Galina, scriitoarea ucraineancă, tăioasă și militantă, pe Fiona Sampson citind în engleză poemele lui Dubost, într un performance în care poezia se transforma în zgomot și invers. Pe Ana Blandiana citind poemul cu cei care alunecă întruna pe role și cu Dumnezeu care coboară să învețe și el s-alunece la fel.

Pe Kerstin, gazda Anei Blandiana, cu unghii colorate în portocaliu la mîini și la picioare, cu zidul ei viu din curte, făcut din dafini înalți, din ghivece cu oregano, rozmarin și busuioc, singurătatea ei, Larousse-ul din baie, fața ei copilărească în dimineața în care ne-a condus la gară, împreună cu Sam, care era fix ca tatăl din Viața cu Louie.

Și mai ales ultima seară, cînd bîntuiam împreună cu Fiona, în mașina ei, căutînd casa Phoenix, care parcă dispăruse de pe hartă, și cînd m-am simțit cumva pierdută în Anglia cea mai profundă, cînd poate m-aș fi bucurat să nu mai găsim casa și să rămînem o vreme pe serpentinele dintre sate, fără conexiune, fără Internet, fără Facebook, numai cu poezia, supravegheați invariabil de Beckett, adică niciodată singuri.

Și iar Ana Blandiana, în avionul de întoarcere, noaptea tîrziu, după o zi întreagă pe drum, după o decolare întîrziată, venind la mine, în spate, cu ceva de mîncare, un sausage iute de tot, apoi strugurii ei în timp ce așteptam la coada la taxiuri pe Otopeni. Pe Magda care venea să mă trezească dimineața. Grija prietenoasă a Vioricăi Patea, traducătoarea poeziei Anei Blandiana, în engleză și spaniolă, rîsetele noastre prin gări, trenuri, pe drumurile înguste din Ledbury. Grija și profesionalismul Gabrielei Mocan, cum ne au primit la Londra Doru Branea, directorul Institutului Cultural Român, și Daciana Branea. O omenie profundă, dincolo de orice sentiment al datoriei. Ce se întîmplă adesea cu poeții atunci cînd călătoresc împreună? Se apropie, se descoperă, se acoperă, se ocrotesc, se amuză unii pe alții. 

Svetlana Cârstean este scriitoare.

Foto: Gabriela Mocan